Horia Aramă şi-a început cariera literară ca poet, iar calitatea aceasta îi va marca atât povestirile, cât şi romanele de mai târziu. Chiar dacă acestea se înscriu, tematic vorbind, în genul cunoscut sub numele de science-fiction. Un gen care se rezumă adesea la prezentarea unui spectacol anticipativ printr-o scriitură exactă, "terestră", câteodată chiar dezordonată. La fel ca Vladimir Colin, Aramă n-a pătruns pe terenul SF doar ca să exerseze lejer printre ideile-şablon şi motivele patentate ale genului. El nu este un autor oarecare, ci un scriitor veritabil, care revarsă peste clişee emoţie şi talent. Le însufleţeşte, le dă consistenţă, le inserează într-un peisaj omenesc.
Există în sumarul volumului intitulat Moartea păsării-săgeată (1966), povestiri de un lirism difuz, neostentativ. Textele se "încălzesc" mai greu decât în cazul autorilor specializaţi, epicul demarează leneş şi evoluează o vreme (dintr-o abilitate tactică) pe un teren relativ plat, înainte de a prinde momentul urcuşului vertical, spre simbol. Tablourile au nevoie de acumularea unui mare număr de amănunte din sfera banalului cotidian. Printre ele, poezia ideilor SF se strecoară însă tenace, concentrându-se în albia principală spre final.
Horia Aramă elaborează apoi, în }ărmul interzis (1972), un roman compozit, unde combină - prelucrate în regim SF - trei mari teme ale literaturii fantastice: migraţia conştiinţelor (un fel de metempsihoză recondiţionată "ştiinţific"), creaţia artificială (Homunculus) şi "tinereţea fără bătrâneţe" (varianta târzie a motivului, cu o rădăcină folclorică şi alta în Faust-ul goethean). Caracterul ambiţios al lucrării priveşte nu numai fuziunea tematică pe care o încearcă, avantajată de garanţiile unor izbânzi literare anterioare, ci şi formula stilistică. Autorul şi-a plasat experimentul sub semnul complexităţii. Aventura insolită îşi caută suportul în n
