„Tovarăşe comandat de detaşament, pionierul Creţu Bogdan-Mihai, comandatul grupei numărul 1, cu un efectiv de 12 elevi, prezenţi 10, absenţi 2, vă prezintă onorul: Pentru gloria Partidului şi-nflorirea României Socialiste: Tot înainte!”
Când nu am energie şi poftă de scris, dar nici nu pot evita obligaţia, mă salvează memoria. E cel mai simplu să pescuieşti din trecut câteva imagini şi să le ambalezi sub forma unui articol ocazional… Admit cu francheţe că e şi cazul textului de faţă. Mă întorc către o perioadă care pare să facă parte, pentru cei mai tineri, dintr-o altă istorie; discutând adesea cu studenţii mei despre comunism, pornind fie de la un roman, fie de la un film, am observat că, de cele mai multe ori, totul pluteşte într-o zonă a vagului; comunismul a devenit fie abstract, fie pitoresc. Fie un subiect total lipsit de interes. Studenţii mei din anul I sunt născuţi după 1990, deci imediat după revoluţie. Comunismul nu îi mai priveşte, cred ei, direct. Şi atunci, amnezia nu stârneşte vinovăţii. La 20 de ani, ceea ce s-a întâmplat înainte de a te naşte, pare dintr-o altă epocă. Decupez, aşadar, câteva mostre de viaţă pionierească pe care memoria mea le conservă cu încăpăţânare.
Cariera mea de pionier a fost scurtă, dar intensă. Păstrez intact în amintire momentul ungerii, ca să-i spun aşa. S-a petrecut în 1986, pe când era în clasa a II-a. Ritualul presupunea o scurtă caracterizare şi, de formă, o recomandare venită din partea unor pioneri cu experienţă. Mie mi s-a recomandat să nu mai rup pantalonii de trening în genunchi, ceea ce îmi era imposibil, fiind eu un fotbalist înrăit. Jurământul l-am depus, ştiu precis, la monumentul de la Adamclisi, care se situa la vreo 20 de kilometri de Cobadin. Ce a urmat după aceea? Pentru început, am schimbat jurământul tipic: „Jur pe roşu” cu „Pe cuvântul meu de pionier”. Apoi, au venit momentele de glorie…