Mai mult decât oamenii de ştiinţă, interesaţi să declanşeze prin cunoştinţele şi experienţele lor fenomene specifice, scriitorii sunt cei inclinaţi să mediteze asupra poverilor sociale şi a dilemelor etice stârnite de acestea. Savantul vrea să dea răspuns argumentat unei provocări profesionale, stabilind, de pildă, dacă din punct de vedere tehnic prelungirea vieţii este posibilă şi cum anume. Omul de litere şi filozoful se confruntă cu altă problemă: dacă, presupus realizat, rezultatul unui asemenea efort de autodepăşire biologică merită sau nu investiţia.
Il avem astfel pe Faust, personajul goethean, avem struldbruggii imaginaţi de Swift in Călătoriile lui Gulliver, il avem pe Dorian Gray al lui Oscar Wilde, cel ce rămâne tânăr pe când portretul său pictat suferă in locul originalului uman efectele imbătrânirii. Mai sunt apoi nenumărate alte figuri literare menite să adâncească studiul moral al perspectivei ca omul să-şi lungească viaţa dincolo de limitele sale naturale, limite pe care savantul contemporan vrea pur şi simplu să le spulbere. Acesta din urmă işi pune mai rar, şi poate doar la modul retoric, intrebarea dacă o viaţă lungă ne va face mai umani sau mai puţin umani, mai buni sau mai răi. Mulţi alţii, insă, şi-o pun, arătându-ne că meditează la consecinţele dezvoltate pe termen lung de eventuala rezolvare reuşită din punct de vedere tehnic a problemei.
Dacă vom considera bătrâneţea exclusiv ca pe o boală, tratând-o in consecinţă cu nişte remedii care să aibă efectul „vindecător" scontat, inseamnă că excludem din principiu moartea dintre aspectele normale ale vieţii (singura certitudine a vieţii, de fapt, cum susţine filozoful). Tehnologia de astăzi, dar mai ales cea profilată la orizontul actual al cunoaşterii ameninţă să creeze „omul nou" pe principii pur biologice. Apariţia lui intr-o lume a bulversărilor sociale şi a tuturor vânzolel
