Nu am crezut ca imaginea intalnirii de la Cannes, de acum sapte ani, cu Al Pacino, ma va obseda atata vreme. Era atat de strasnic pazit la iesirea din sala conferintei de presa - vreo 10 body guarzi Nu am crezut ca imaginea intalnirii de la Cannes, de acum sapte ani, cu Al Pacino, ma va obseda atata vreme. Era atat de strasnic pazit la iesirea din sala conferintei de presa - vreo 10 body guarzi facusera mainile lant in jurul lui, de nu se mai vedea - incat primul lucru care mi-a venit in minte a fost: de cine il apara? Acum, dupa ce am vazut si "Insomnia", chiar ca nu mai am nici o indoiala: acest om nu trebuie aparat decat de el insusi. De demonii ce par a-i atine calea. De glasul - nu se stie de unde venit - care il asmute sa vada in meseria de actor una sinucigasa, un fel de harakiri mereu amanat. Cand a jucat impreuna cu Robert De Niro in "Nasul"( fara sa apara, insa, niciodata in acelasi cadru) avandu-l partener pe Marlon Brando, iubitorii de premonitii au vazut, aici, un semn: Brando isi alege urmasul si in istoria cinematografului. Cine va fi? Cine ii seamana mai mult? Curiozitate fara rost. In ceea ce il priveste, Pacino nu mai seamana, de mult, cu nimeni, nici macar cu Dustin Hoffman, cu care era confundat, in tinerete. Astazi, el ne aminteste, tot mai dureros, de acel Humphrey Bogart in care Bazin vedea "Omul de dupa destin". Cand intra in film, se arata, deja, palide, zorile zilei urmatoare iar el, derizoriu biruitor in lupta macabra cu ingerul, are chipul insemnat de tot ceea ce a vazut, mersul ingreunat de tot ceea ce a aflat. Semanand tot mai mult cu moartea sa, Bogart isi desavarsea, prin aceasta asemanare, propriul sau portret". Priviti-l pe Pacino, in cel mai nou film al sau, priviti-i chipul ravasit de o veche "insomnie", alta decat cea traita de politistul Will Dormer (ce nume, pentru un om care nu poate dormi), trimis in tinuturile polare