Încerc, de câteva zile, să înţeleg ce ni se întâmplă. Încotro ni se duc viaţa şi logica. Nu vă gândiţi că am soluţia! Nici vorbă! Mă simt doar ca un câine cu ochelari de cal, bătut de soartă, care adastă picior peste picior, în uşa măcelăriei, ciolanul raţiunii.
Vă întreb, grav şi frust ca o gravură de Goya: mai guvernează cineva în ţara asta?! Şi dacă da, de ce o face atât de discret, ca şi când n-ar face-o?!
Din anii 90 n-am mai plutit într-o astfel de imponderabilitate politică. Nimic nu mai şade; totul alunecă, glisează, se duce istoriei de suflet.
Mă întreb, de luni bune, care este, de fapt, rolul USL în această ţară. Am mai spus-o şi o repet: singura raţiune politică a naşterii acestui conglomerat difuz a fost „debordarea” lui Traian Băsescu la tribord de Cotroceni – gest tehnic eşuat lamentabil. Şi nu spun lamentabil din partizanat politic, şi nici din cauză de referendum: a eşuat pentru că, ce să vezi, chiar şi în România, democraţia, atâta câtă e ea, îşi prezervă dreptul la a fi organizată prin legi.
În rest, totul a fost eşec şi incoerenţă în guvernare: privatizări, negocieri, rezilieri de contracte păguboase, crearea de locuri de muncă, numiri de miniştri, secretari de stat, directori de regii.
De când guvernează, cu sprijinul unei megamajorităţi poliomielitice, n-a făcut nimic altceva decât să se comporte ca un mutant cu două capete în care gura unuia caută să muşte beregata ăluilalt. Ca să fiu sincer, până la capăt, a fost o perioadă în care credeam că Ponta doar joacă naivitatea politică. Ei bine, nu! M-am convins.
Cum să fii atât de copilăros încât să crezi că dacă te bagi la alba-neagra cu Roşia Montana, şi amicul tău se prinde, o să-ţi ţină spatele. Ce să te facă să crezi că poţi câştiga un joc absurd, când eşti pândit şi ţi se vânează fiecare mişcare; în condiţiile în care prietenul tău, Crin, e superofticat