Prioritatea absolută a unui bun ministru al Educației ar trebui să fie, în primul rând, grija pentru disciplinarea haosului din învățământ.
Rateurile la Ministerul Educației se țin lanț, de mai bine de o lună după instalarea guvernului USL. Aceasta în condițiile în care, prin definiție, orice guvern de stânga are pe un loc important în lista de priorități problemele din învățământ. Dar problema acestui guvern nu e că se plasează prea la stânga, ci că nu este de stânga deloc. E guvernul celor care fie au așteptat prea mult și au târât după ei tranziția vreme prea îndelungată, fie nu au mai avut răbdare.
Iată lista scurtă a realizărilor: o primă propunere de ministru – Corina Dumitrescu –, din fericire evacuată înainte de prezentarea în fața parlamentului. O a doua persoană plecată după o săptămână și care, conform standardelor minimale de onestitate și corectitudine academică, nu ar mai trebui să fie nici profesor universitar.
Apoi, un interimar sindicalist, aflat, inițial, și el, în conflict de interese cu instituția respectivă: sindicatul la care era secretar general a acționat în justiție, în toamna anului trecut, Ministerul Educației pentru Ordinul de Ministru emis de Daniel Funeriu, prin care se elimina prevederea profund abuzivă de colectare automată din salariul profesorilor a cotizației de sindicat. Or, se pare că, din pricina acestui ordin, încasările sindicatelor – de altfel absente din rolul asumat de apărare a intereselor profesorilor – au scăzut simțitor în ultima perioadă. Cum să mai finanțeze, cu alte cuvinte, indemnizațiile liderilor, casele de vacanță, bazele de „odihnă și tratament“? Răspunsul l-a dat deja justiția, Curtea de Apel respingând acţiunea sindicatelor. Dar, după cum s-a văzut însă atât de limpede în cazul Grăjdan-Năstase, PSD a pus la punct un sistem mult mai subtil de control al justiției
