Nicolae Manolescu vorbeşte despre aventurile sale literare şi politice şi despre relaţia pe care a avut-o cu tatăl său, care a suplinit Catedra de Filosofie de la Sibiu, unde preda Emil Cioran. „E ultimul interviu pe care-l dau aici“, punctează Nicolae Manolescu (73 de ani) ineditul acestei întâniri. Suntem în biroul său din Casa Monteoru, încă sediu al Uniunii Scriitorilor din România. Data viitoare – tot pe Calea Victoriei, dar la câteva numere distanţă, în spatele Casei Vernescu. Pe undeva, e mai bine, spune criticul literar, că numai în ianuarie s-au plătit 20.000 de lei pentru căldura din trei birouri ale Uniunii. Iar circuitele electrice sunt făcute cu fir de mătase, ca pe vremea familiei proprietarilor. Acum, Nicolae Manolescu stă relaxat pe jilţul său de preşedinte al Uniunii şi aşteaptă un adversar bun la următoarele alegeri. Va mai candida, că-i pare rău să renunţe, deşi spune că nici el, nici vicepreşedintele Varujan Vosganian nu primesc bani de la Scriitori. Şi chiar dacă recunoaşte: e dificil de lucrat cu scriitorii, că sunt neatenţi, nu ascultă decât c-o ureche şi spun numai ce le convine.

„Weekend Adevărul“: V-aţi născut la puţin timp după începerea celui de-Al Doilea Război Mondial. Ce v-amintiţi din război?

Nicolae Manolescu: Ţin minte că de la Sibiel, satul tatălui meu, din capătul uliţei, unde era casa în care se născuse el, auzeam bombardamentele de la Ploieşti. La Sibiu erau doar alarme, dar suficient de impresionante ca să-mi producă un şoc. De teamă, m-am ascuns atât de bine încât o zi întreagă n-a putut să mă găsească nimeni. Ne-am dus la Sibiel tocmai ca să nu mai aud alarmele. Apoi, am văzut şi intrarea armatelor sovietice în Ardeal, de fapt în Sibiel.

Au făcut prăpăd?

Se pare că primii care au venit făceau parte dintr-o avangardă de beţivi. Se duceau în casele mai arătoase şi unde se ştia că sunt pivni