Oricine îşi doreşte să facă totul ca la carte, dar unii oameni fac din lucrul acesta o obsesie. Pentru un perfecţionist, „aproape perfect“ înseamnă „greşit“.

Cu toţii depunem eforturi pentru ca lucrurile pe care le facem să fie fără cusur pentru că nimănui nu-i place să facă greşeli. În doze moderate, perfecţionismul ne ajută să ne depăşim condiţia. Lucrurile nu ies întotdeauna ies cum trebuie, dar majoritatea oamenilor reuşesc să accepte lucrul acesta şi să meargă mai departe. Nu şi perfecţionistul. El este în permanentă competiţie cu sine, dar este mai mereu nemulţumit de performanţele sale, pentru că nu se abate de la principiul „totul sau nimic“.

Perfecţionistul depune toate eforturile pentru a fi cel mai bun, chiar dacă domeniul respectiv nu-i este pe plac. El este dispus să-şi sacrifice timpul liber, odihna şi chiar pauzele de masă pentru a duce la îndeplinire sarcinile pe care le are.

Putem recunoaşte perfecţionistul la serviciu sau în relaţie după câteva caracteristici:

Perfecţionistul angajat

Perseverent, meticulos şi mereu în competiţie cu ceilalţi. Perfecţionistul pare angajatul perfect. Lui nu-i scapă niciodată greşeli, nu depăşeşte termenele-limită, sancţionează greşelile colegilor (pentru că are pretenţia ca şi ceilalţi să fie prefecţionişti) şi simte că este de datoria lui să le îndrepte.

Angajatorul trebuie să ia însă în calcul şi dezavantajele de a avea un perfecţionist drept angajat. El vede greşeli peste tot şi este mult prea critic cu cei din jur, face doar lucrurile pe care ştie că le poate duce la bun sfârşit şi nu trece uşor peste greşelile pe care le face, lucru care îi creează frustrări, iar acestea devin vizibile în comportamentul pe care îl are la serviciu. Nu în ultimul rând, perfecţionistul se concentrează foarte mult pe detalii şi i se întâmplă de multe ori să nu vadă imaginea de ansamblu. În plus, el nu