Când au plecat de-acasă, toţi, toată familia era plină de bucuria unei deplasări ce se anunţa cu voie bună şi satisfacţie. În prima maşină, fata lor, băiatul lor, ambii însoţiţi de persoane dragi, iar la volan un prieten tânăr şi exuberant. Ca toţi ceilalţi, de altfel.

În cea de-a doua maşină ei, părinţii tinerilor! Drumul ce li se aşternea dinainte era, deocamdată, curat, prea puţin aglomerat, vizibilitatea perfectă, aderenţa la suprafaţa de rulare perfectă! Nimeni nu sesiza tendiţa de a depăşi, cu ceva mai mulţişor decât limita de sus a vitezei permise, a tânărului din prima maşină.

Tineri, frumoşi, cuminţi, bucuria familiilor lor! Apoi a urmat o porţiune de drum cu ploaie mocănescă şi, atenţie, mâzgă, multă mâzgă. Stratul de noroi sau pelicula aceea de pământ galben, lutos alcătuia un strat extrem de alunecos. Acum se cerea a se face proba că orice şofer, de pe orice vehicul, indiferent de masă şi formula constructivă, ştie ce înseamnă să adaptezi viteza la condiţiile concrete de drum. Această obligaţie se regăseşte în textul art.123 din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei nr. 195/2002, care sună astfel “...conducătorul de vehicul este obligat să circule cu o viteză care să nu depăşească 30 km/h în localităţi sau 50 km/h în afara localităţilor în următoarele situaţii ....e) când partea carosabilă este acoperită cu polei, gheaţă, zăpadă bătătorită, mâzgă sau piatră cubică umedă“. Nici părinţii şi, cu atât mai puţin tânărul care şofa prima maşină, probabil că nu cunoşteau valoarea preventivă a acestui articol şi, mai ales, a literei “e”.

Martorii vorbesc de o viteză cu mult peste 100 de kilometri la oră, dezvoltată de primul vehicul. Care, la un moment dat, sub ochii măriţi de groază ai părinţilor şi-a modificat ţinuta de drum, s-a poziţionat şi astfel a derapat până ce a ieşit în decorul din dreapta direcţiei de deplasare. Dincolo de acosta