“Motivul pentru care copiii nostri nu urmaresc sensul unei prezentari sau discutii, afirma profesorii americani, este acela ca ei isi schimba rapid sensul atentiei, care le este furata foarte repede de alt stimul, lucru sau gand.
Acesti copii nu mai asculta, nu mai pot urmari. Ei sunt atat de puternic stimulati prin vizionarea TV, prin ascultarea la casti, incat s-au obisnuit sa fie stimulati numai din afara. Ei sunt agitati deoarece nu au nimic in minte; s-au deprins sa fie permanent amuzati, distrati de cineva. (...) Profesorii, aici la noi, se plang foarte mult si afirma ca elevii nu mai asculta, sunt nelinistiti, (...) si cred ca nu poti invata sa asculti (ascultarea vazuta si ca urmarire interactiva a unei prezentari) atunci cand nu privesti la televizor. Cred ca micutii s-au deprins cu obiceiul vizionarii iar atunci cand profesorul vorbeste, ei nu-l mai aud.” (Healy1990)
Acestea sunt cateva dintre marturiile pe care profesorii din lumea occidentala le aduc atunci cand se refera la uriasa criza din invatamant. Copiii nu mai pot urmari cu atentie o prezentare obisnuita, iar profesorii nu mai stiu ce sa faca pentru a le captiva si a le mentine aceasta putere a mintii, fara de care nici o activitate, fie ea de la invatare sau de alt tip, nu poate sa se desfasoare.
In America, marea parte a celor diagnosticati cu incapacitati de invatare (LD) sufera de hiperactivitate sau de asa-numitele probleme de atentie. Este vorba de acei copii care nu pot sa urmaresca si sa se concentreze cu atentie asupra unui subiect oarecare. Indiferent ca le vorbesc parintii, profesorii sau prietenii, ei tind rapid sa piarda sirul, mintea fiindu-le furata de altceva sau, pur si simplu, pentru cateva secunde, inceteaza sa se mai gandeasca la ceva anume privind in gol (space out). In afara de incapacitatea de a urmari cu atentie o activitate, intalnim la acesti cop
