Convingerile personale despre viaţă, vârstă şi boală influenţează foarte mult atitudinea şi conduita legate de problemele de sănătate. De multe ori, bătrâneţea este considerată un proces general, invariabil şi implacabil, în această viziune multe manifestări clinice trebuind doar suportate, nu tratate, ameliorate sau vindecate.

Acest fatalism se aplică şi în cazul arteriopatiei cronice obstructive periferice. Maladia este generată cel mai frecvent de îngustarea progresivă a arterelor membrelor până la blocarea lor, prin dezvoltarea unei plăci ateromatoase, determinând astfel scăderea fluxului circulator în membrul respectiv.

SUFERINŢA ŢESUTURILOR

Fiziologic nu există diferenţe notabile între presiunea sângelui la nivelul inimii (măsurată la nivelul braţului) şi cea de la nivelul membrului inferior, măsurată la nivelul gleznei, din contră, aceasta putând fi cu 10-20 mm mai mare. În condiţii normale, în repaus, fluxul sanguin spre membre este de 300-400 ml pe minut, necesarul crescând uneori de zece ori în timpul activităţii fizice, pentru ca după încetarea efortului să revină la normal în câteva minute.

În arteriopatie, fluxul minim de sânge necesar în repaus poate fi asigurat, mai ales în primele stadii de boală, la asta contribuind şi dezvoltarea unei bune circulaţii colaterale. Pe acest fond, nu se mai poate produce creşterea afluxului necesar în efort, ceea ce induce suferinţa ţesuturilor, culminând cu durerea specifică, numită claudicaţie intermitentă.

Aceasta depinde de intensitatea tulburărilor dismetabolice care au generat apariţia aterosclerozei, de vechimea, localizarea şi extinderea plăcii de aterom, traducându-se clinic prin apariţia la eforturi din ce în ce mai mici şi printr-un interval de repaus din ce în ce mai mare, necesar pentru dispariţia ei.

Pentru că, în majoritatea cazurilor,