De la Budapesta spre Austria e si mai dezolant: autostrada perfecta, nimeni n-a furat gardurile de sirma, totul e la locul lui, dezgustator de ordonat. Ordinea si normalitatea pot actiona ca niste stresori neasteptati, parca necuveniti. Am petrecut, in primavara, o saptamina superba printre romani deprimati. Nu, nu erau saraci, nici macar strimtorati, n-aveau motive de neliniste privind viitorul lor si al familiei, nu erau crispati, vorbeau de criza care se apropia cu oarecare detasare, stiau ca pot traversa perioada dificila fara costuri enorme. Nu faceau caz, cei mai multi, de relativa lor bunastare, nu afisau ostentativ disponibilitatile lor materiale, nu sfidau bunul simt nici prin achizitii si nici prin consum. Se adunasera sa se bucure impreuna, sau macar pe cupluri, familii, grupuri, de o scurta vacanta. Romani din clasa mijlocie, dispusi sa investeasca ceva (nu prea mult) intr-o saptamina de voiaj si culturalizare, in timpul vacantei de Pasti. O oferta de criza, nimic spectaculos. Unii erau sigur avizati si interesati cultural, altii doar vag disponibili pentru bunuri culturale si peisaj civilizat; diversi, dar toleranti unii cu altii, dispusi sa cedeze, non-conflictogeni. Li se citea pe chip o bucurie izvorita din dorinta de a se simti europeni, macar o saptamina. Au suportat bine lungul voiaj inceput la ora sase dimineata in Bucuresti si incheiat, in prima zi, spre miezul noptii, la un hotel de la periferia Budapestei: traversarea tarii in autobuz, cu toate inconvenientele acestei calatorii lungi si obositoare pe drumurile noastre nationale, pe care le stim cu totii, oprirea pentru masa intr-un han cam prapadit, dar relativ ieftin. I-au multumit chiar micile halte de ajustare pe la statii PECO, trebuie sa marturisesc, destul de civilizate. Nu s-au entuziasmat cind am trecut vama fara obisnuitele intirzieri si tracasari din anii trecuti. Erau pregatiti sa re