Colegii din redacţie îmi spun, de fiecare dată cînd mai vreau să scriu despre Cumpătu (deja celebrul cartier din Sinaia unde, pe vremea lui Ceauşescu, era o Casă de Creaţie – loc de întîlnire al scriitorilor, actorilor, muzicienilor şi plasticienilor vremii): „Iar...?“
Iar. Cumpătu e un soi de „ţară“ a copilăriei mele, locul în care îmi petreceam cea mai mare parte din vacanţe, unde mi-am făcut prieteni şi unde mi-am trăit primele idile. Şi unde am învăţat ce înseamnă viaţa în comunitate şi cum te poţi adapta la ea.
După ’89, am revenit la Cumpătu într-o nouă copilărie: cea a copilului meu. Datele problemei se schimbaseră, însă, radical: mai existau doar foarte puţine vile ale creaţiei, majoritatea fuseseră retrocedate proprietarilor. La fel se întîmplase şi cu cele ale partidului (am uitat să spun că o parte a Cumpătului era a partidului comunist: conţinea vile de vacanţă pentru demnitarii vremii de atunci). Senzaţia generală era de... sfîrşit şi paragină.
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriuAsta se întîmpla pe la începutul anilor ’90. Ani în care, ţin minte, ne-am dus să ne jucăm în curtea unei superbe vile părăsite (se spunea că acolo stătea Dăscălescu), care avea o grădină senzaţională şi un leagăn – un fel de casă mai de lux a vrăjitoarei din pădure, cu toate atuurile uneia din poveşti. Perioadă în care şi „instituţiile“ locale se degradau văzînd cu ochii, pierzîndu-şi funcţionalitatea: Restaurantul Vînătorul zace şi acum în paragină, devenind loc de joacă al copiilor locali; fostul club, unde, pe vremuri, vedeam filme şi jucam popice, e, acum, casă particulară.
Perioadei de prăbuşire, a început, foarte încet, să-i urmeze una de dezvoltare. Vechea cantină a devenit Restaurantul La marmote, unde, în ciuda denumirii inadecvate local (ar fi trebuit să se numească La urşi,
