Dezamăgirea a înlocuit euforia în Tunisia, Egipt şi Libia, ţări în care tranziţia politică este blocată de divergenţe şi violenţă, în care economiile s-au prăbuşit şi care se confruntă cu riscul extremismului, după doi ani de la începutul "primăverii arabe".

La Sidi Bouzid, un oraş din zona central-vestică a Tunisiei unde un tânăr vânzător ambulant, Mohamed Bouazizi, şi-a dat foc la 17 decembrie 2010 într-un gest de disperare care a declanşat revolta tunisiană, pregătirile în vederea comemorării a doi ani de la eveniment au avut loc pe fundalul unor disensiuni şi polemici.

O parte a Comitetului de organizare a evenimentului a demisionat, denunţând o "acaparare" de către islamiştii din cadrul mişcării Ennahda (la putere) a acestei manifestaţii, iar opoziţia a profitat de acest lucru pentru a protesta faţă de Guvern, incapabil, în opinia sa, să redreseze ţara.

Locuitorii acestui oraş rebel consideră, aproape în unanimitate, că nu s-a schimbat nimic faţă de 2010, în special în ceea ce priveşte şomajul, care continuă să facă ravagii.

"Despre ce revoluţie vorbiţi? Aici nu s-a schimbat nimic", se revoltă Ezzedine Nasri care, ca şi Mohamed Buazizi, este un vânzător ambulant, a cărui soţie, deşi are o diplomă universitară, nu îşi poate găsi de lucru încă din 2002.

Tunisia tocmai a evitat o grevă generală, la apelul sindicatului majoritar Uniunea Generală Tunisiană a Muncii (UGTT), care vrea să protesteze faţă de un atac al membrilor unor miliţii apropiate Ennahda.

Un compromis de ultimă oră cu Guvernul a permis anularea grevei fără să se reuşească o disipare a sentimentului care prevalează în tabăra laică asupra intenţiilor Ennahda de a islamiza, cu forţa dacă este necesar, întreaga ţară.

Atacul împotriva UGTT face parte dintr-un "plan revanşard al lui Rached Ghannouchi (liderul Ennahda) şi a susţinătorilor salafişti împotriva o