Într-un stat normal, educaţia şi sănătatea ar trebui să fie principalele domenii în care să se investească. Această propoziţie a devenit demult un clişeu în România, iar autorităţile o tratează ca atare. An de an se cer mai mulţi bani pentru educaţie şi se primesc tot mai puţini, pentru că, întotdeauna, se găseşte ceva mai important.
Un nou început de an şcolar este o nouă bătaie de cap pentru mulţi părinţi. Ghiozdan, rechizite sau îmbrăcăminte sunt lucrurile obligatorii pe care trebuie să le asigure fiecărui copil atunci când îl trimite la şcoală.
În România, învăţământul este obligatoriu şi „gratuit” - între clasele 0 – X, cel puţin asta ne spune Constituţia şi Legea Educaţiei. Realitatea este însă alta: anual, părinţii contribuie la aşa-zisul fond al clasei cu cel puţin 70 de milioane de euro, bani prin care completează suma insuficientă trimisă de autorităţi.
„Am cumpărat cretă, burete, săpun, detergent sau dezinfectant pentru grupurile sanitare, hârtie, toner pentru imprimantă...hârtie igienică”, asta spun părinţii care au copii la şcoală. Pentru toate aceste consumabile extrem de necesare fiecare părinte din România plăteşte, în medie, cel puţin 100 de lei de lei pe an.
„Am cumpărat bancă”, „Am cumpărat tablă”, „Am cumpărat xerox”, „Am cumpărat videoproiector”... sunt alte situaţii unde banii părinţilor au asigurat bunul mers al sistemului de învăţămănt.
Zilele trecute într-un târg educaţional, un părinte îmi spunea: „Nu contează, pentru copilul meu dau oricât. Important este ca el să înveţe”. Doamna în cauză părea una cu venituri mari, însă fiecare părinte responsabil investeşte în educaţia copilului lui, după resursele financiare pe care le are.
Mulţi dintre aceşti părinţi ştiu că statul este incapabil să asigure condiţii decente în şcolile în care învaţă copiii lor, astfel contribuie cu bani, în cele mai multe cazuri
