Guillaume de Fonclare, director al Memorialului Războiului cel Mare din Péronne (Somme) şi autor al unei prime cărţi, Prizonier în propriul corp (Éditions Stock, 2010/ Editura Spandugino, 2010) – bine primite de critica franceză –, a fost prezent la Bucureşti, săptămîna trecută, la invitaţia Editurii Spandugino. Guillaume de Fonclare se confruntă cu o maladie genetică – declanşată acum cîţiva ani –, iar eseul lui se situează, în felul acesta, la limita dintre literatură şi suferinţă (A.D.) În cartea dumneavoastră – prima carte publicată (Stock, 2010), care a obţinut Prix „Jacques de Fouchier“ de l’Académie Française şi Prix Essai France Télévisions 2010“, un eseu care se situează la limita dintre literatură şi existenţă (maladia genetică de care suferiţi) – afirmaţi: „Nu încerc să construiesc o operă, nici să fac literatură“; dar în acelaşi timp recunoaşteţi că literatura vă susţine şi vă ajută să vă descoperiţi lumile interioare. Este literatură ceea ce faceţi în această primă carte? Sau e un act de devoalare, de exorcism? Este un act terapeutic sau un substitut? La început, a fost vorba despre dorinţa mea de a depune mărturie. Despre acest muzeu, despre persoanele care fac să funcţioneze muzeul, despre umbrele acelor soldaţi din Primul Război Mondial, despre mine şi despre maladia mea. Despre cum s-a creat acest acest straniu parteneriat, în lipsa căruia, în momentul în care această boală s-a declanşat, cu siguranţă aş fi suportat-o mult mai dificil. Asta a fost la început, apoi, pe măsură ce am început să scriu, mi-am dat seama că forma devenea foarte importantă, tonul şi forma scriiturii – pentru că voiam să păstrez o anumită distanţă faţă de lucrurile evocate. Cînd spun că nu vreau să fac literatură, înţeleg prin aceasta că nu vreau să literaturizez, să glorific durerea, suferinţa, să mă îndepărtez de realitate; pe de altă parte, fac literatură, pentru că