„Societatea civilă trebuie să iasă în stradă şi să ceară ca AIE să plece, dacă..." Dacă unii dintre cei mai lucizi observatori ai societăţii au ajuns să spună aşa ceva, apoi situaţia cu tânăra democraţie moldovenească a devenit într-adevăr periculos de traumatizantă.

Şi problema nu mai ţine de alegerea acestui proverbial „şef al statului", preşedintele-fantomă, un fel de „moldovean zburător"... Problema ţine deja de şansa şi capacitatea societăţii moldoveneşti de a-şi trata bubele şi tot felul de neputinţe înnăscute... De a nu mai sta în faţa unui prag pe care nu-l mai poate trece de atâta vreme... Şi acum mai este o brumă de posibilitate de a trece, măcar şi pe brânci, de acest prag. Pentru că, aşa cum stau lucrurile, ajungi să crezi că democraţia în Republica Moldova s-a născut prematur. Unii ar dori să-i smulgă tubul cu oxigen din gură, alţii - să-l înfunde cât mai adânc, ca să nu mai poată fi scos niciodată, decât prin exhumare.

Dacă eşti blestemat cu calitatea de a gândi un pic, nu ai cum să nu simţi un disconfort dureros când vezi că societatea asta parcă a fost condamnată să nu aibă, decât din întâmplare şi în pofida a tot şi toate, bucuria lucrului bine făcut, a consecvenţei, a seriozităţii, onestităţii şi responsabilităţii... Acum când scriu aceste rânduri, de dincolo de geam aud scandări vibrând în aerul geros: cel mai mult se desluşeşte sloganul „Jos!". Îmi aduc aminte că primul cuvânt pe care l-am auzit rostit de fiică mea, născută în 1988 şi care trebuia să înceapă a vorbi, a fost „Jos!", ci nu mama sau tata. Pentru că aşa se auzea non-stop, de la balconul casei mele, strigându-se din piaţa Lenin, ulterior Piaţa Marii Adunări Naţionale.

De la părinţii mei şi până la fiica mea au fost în guvernare peste aceste locuri comunişti stalinişti şi leninişti, democraţi de perestroika, neo-comunişti şi democraţi noncomunişti liberali cu aproximaţi