Într-o celebră nuvelă a lui Du­mi­tru Radu Popescu, "Duios Anastasia trecea", personajul principal îşi găseşte sfârşitul căzând într-o haz­na. Multă vreme am crezut că aşa ceva nu se poate întâmpla în reali­tate, ci numai în ficţiune.

De data aceasta, este vorba de viaţa unei fetiţe, o fetiţă care vruse­se doar atât, să se joace. Ea ştia că se află în curtea şcolii, nu într-un loc în care ar putea muri. Unde ar trebui căutaţi vinovaţii? În şcoala cu pricina? În satul în care se află şcoala? În mediul rural de care aparţine satul? În realitatea de care aparţine acest mediu? Sau în ficţiunea în care s-a transformat această realitate? Nu era nevoie să cadă trei copii într-o hazna, pentru a ne da seama cât de urât miroase existanţa noastră, o existenţă al cărei simbol tragic este, of, Doamne, chiar haznaua! Trăim într-o ţară în care nu s-a terminat încă Evul Mediu. De altfel, tragedia care stă la originea rândurilor de faţă pare desprinsă din cronicile acestui ev. Doar că execuţiile nu se mai fac în piaţa publică şi că media de vârstă a celor condamnaţi la moarte a scăzut considerabil. Ce făceau înainte călăii fac astăzi nepăsarea guvernanţilor, tuturor guvernanţilor de până acum, faţă de precaritatea condiţiilor în care trăiesc locuitorii satelor, apoi uşu­rin­ţa cu care li se spune o dată la patru ani acestora c-a sosit, în fine, timpul să trăiască mai bine. Mai bine însemnând străzi asfaltate în loc de drumuri de pământ, apă la robinet în loc de apă cărată cu va­dra de la fântână, toaletă în casă în loc de privată în curte, şcoli mo­der­­ne în loc de săli de clasă unde căl­dura din sobe nu câştigă aproa­pe nicidată bătălia cu igrasia din pe­reţi. Timpul soseşte întruna, dar oa­menii trăiesc la fel ca înain­te. Nu înainte de ’89, ci de secolul tre­­cut. Trebuie să spunem că la fel de uşor se moare şi la oraş. Mai cu seamă dacă eşti copil şi-ai ni­me­rit înt