Farmecul vietii literare era indisolubil legat de atmosfera din redactiile revistelor. Debutantul privea fascinat si coplesit lumea forfotind de manuscrise, spalturi sau "albe": era Parnasul, era antecamera gloriei, era laboratorul in care se producea eternitatea. Redactorii erau semizei, iar colaboratorii de prestigiu-divinitati ce se lasau ghicite doar prin semne: treceau plutind siluete, nicidecum oameni in carne si oase. Dar nimic nu se compara cu serile de corectura. Febrilitatea ii coplesea pe toti. Cand functiona cenzura, cu totii asteptau paginile de parca ar fi asteptat o sentinta. Trece sau nu trece? Mai apoi, chiar daca oficial nu mai era cenzura, revistele se intorceau de la Consiliul Culturii cu multe "X"-uri apasat puse cu creionul rosu. Traiai tristetea si trufia in acelasi timp; aveai valoare daca erai interzis!
Lumea aceea care avea aproape "dimensiuni metafizice", spun eu parafrazandu-l pe Marin Preda, lumea involburata, tensionata, febrila, lumea in care te simteai scriitor odata intrat in ea, e din ce in ce mai mult amintire. Desi colaborez la multe reviste, am calcat rar prin redactii in ultimii ani. Multora nu le stiu nici ziua exacta de aparitie, spre deosebire de anii tineretii cand zilele saptamanii aveau nume de reviste: Romania literara (joi), Contemporanul (vineri), Luceafarul (sambata). Cu mici exceptii, colaborez la reviste doar din nostalgie; tirajul mic, aproape confidential, si plata simbolica nu sunt chiar motivatii serioase in a te apuca de-o colaborare. Ceea ce altadata era un pas important in faurirea unui nume in lumea scriitoriceasca nu mai are azi nici o relevanta. Tinerii evita drumul ce trece prin redactii, alegandu-l pe cel al editurilor. Vad in aceasta alegere nu numai graba de a-si vedea numele "adunat pe-o carte", ci si mentalitatea paguboasa ca oricine poate fi autor, ca te nasti autor; nu mai ai nevoie d
