Cel mai dificil subdomeniu al cercetărilor asupra argoului - dar poate şi cel mai interesant - este etimologia: multor cuvinte aparţinînd registrului predominant oral, chiar cînd sînt destul de recente, li se ignoră sursa imediată sau mai îndepărtată. E în primul rînd cazul unor probabile împrumuturi, fie din alte argouri (de exemplu: turcesc, rusesc), adesea puţin accesibile cercetătorului român, fie chiar din principala sursă externă a argoului românesc, limba romaní, caracterizată de o lungă existenţă predominant orală, cu variante regionale şi evoluţii nefixate. O instabilitate a sensurilor şi chiar a formelor complică mult investigaţia şi face să se acumuleze ipotezele concurente şi legăturile incerte. Cel puţin la fel de complicată e chestiunea evoluţiilor semantice din cuvinte ale limbii comune, pentru care nu e întotdeauna uşor de găsit o explicaţie doar pe baza modelelor generale, metaforice şi metonimice, de extindere sau de specializare a sensurilor. În argouri intervin adesea "deraieri lexicale", devieri imprevizibile, jocuri de cuvinte bazate doar pe formă, evoluţii contextuale.

Un cuvânt argotic neînregistrat de dicţionarele generale ale limbii şi probabil puţin prezent în scris este oha: interjecţie, marcă discursivă sau chiar pronume negativ, în măsura în care sensul său cel mai puternic în uz este echivalabil cu "nimic": "îţi aplici un strat pe maşini... şi oha... radarul nu mai vede nimic" (daciaclub.ro). În genere oha nu este folosit atît ca substitut pronominal, cît ca un cuvînt exclamativ, într-o serie care cuprinde şi alte elemente familiar-argotice: de la canci (în romaní chiar pronume negativ) la diferite substantive convertite la această funcţie: zero, pauză, sufletu�! De fapt, din punct de vedere gramatical se pot distinge mai multe situaţii: oha apare ca propoziţie eliptică: "depinde ce vrei? eu unul l-am folosit şi oha"