Văru' Nicu oftează, îşi şterge faţa cu dosul mîinii şi scuipă sec, a năduf: "Înţeleg să fure de la stat. Da' de la mine?" Văru' Nicu e patron. Om cu ceva cheag adunat înainte şi cu neastîmpărul de a face, şi-a pornit o mică firmă şi şi-a angajat foştii colegi de muncă. Şi acum, iacă dezamăgire: muncitorii îl fură. Ca la stat. Pe văru' nu-l traversează nici un fior louisquatorzicesc, el nu are nici o treabă cu statul. Pentru el, proprietatea publică este un fel de ţară a nimănui, cu reguli puţine şi modificabile. Mama şi băiatul preşcolar se suie în autobuz la cap de linie. Se aşează comod şi se pregătesc de drum lung. Mama scoate de neunde o napolitană şi i-o dă puştiului. Acesta o desface şi, în timp ce-şi înfinge dinţii în cofet, mototoleşte celofanul şi-l aruncă pe jos. Mama sare ca înţepată, îi articulează loazei una după ceafă şi strigă: Aşa te-am învăţat io? Şi, plină de năduf, se apleacă cu greutate sub scaune, culege ghemotocul de celofan şi se îndreaptă cu el spre uşa încă deschisă a autobuzului. De la acea înaltă tribună cetăţenească, mama lansează degajată gunoiul spre rigolă, unde-i e locul, Doamne iartă-mă. Spiritul cetăţenesc al mamei bate pe o rază de doi metri, dar e un început promiţător, nu? Pasul următor este du-te la tine la bloc, să faci mizerie acolo. Şi iată că grija pentru bunăstarea proprietăţii publice se deschide deja ca o umbrelă protectoare, pînă hăt, dincolo de alee. Asta dacă nu cumva stai în blocul acela în faţa căruia au încercat reporterii incognito să planteze floricele şi să refacă terenul de joacă. Şi alungaţi au fost (cu năduf, cum altfel) de locatarele vigilente, care-şi apărau mizeria conlocuitoare (şi nevoile, şi neamul), ca pe o piedică în calea Răului mai mare (Ce, vreţi să vină toţi beţivii aici?). Dincolo de tragi-comicul situaţiei, eu am învăţat ceva: că există oameni care nu văd altă protecţie în faţa unei societ