Pentru un critic adevarat, capabil sa ia "distanta" obligatorie fata de tot ce este in afara cartii, autorul in carne si oase se abstractizeaza, capata consistenta unui abur atunci cind scrie despre cutare carte. In caz contrar, face servicii de presa, nu critica literara. Statutul criticului de intimpinare nu este, din cite simt pe propria-mi piele, deloc de invidiat: el se expune suspiciunii confratilor si a scriitorilor, indiferent despre ce si cum ar scrie. In lumea literara, criticul stirneste cele mai inflamate aversiuni: e permanent banuit ca face jocurile cuiva, ca profita de pe urma scrisului sau, ca urmareste interese dubioase, ca isi vinde constiinta etc. Rar am intilnit scriitori care sa inteleaga un lucru elementar: judecata critica nu functioneaza ca un subler; pur si simplu, este in logica lucrurilor ca o carte unora sa placa, altora sa nu placa. Totul este ca acest lucru sa fie argumentat, iar criticul sa isi asume onest verdictul. Dar nu, lui nu i se iarta astfel de puncte de vedere, pentru ca, in ochii scriitorului, criticul nu este un om, cu drept la gusturi si preferinte, ci un functionar al literaturii, a carui unica justificare este sa realizeze cit de valoroasa este opera lui. Lauda este inca si mai blamabila, pentru ca se banuieste ca in spatele ei se ascund interese meschine (nu neg ca asa ceva nu se mai intimpla). Scriitorul roman nu se vrea doar valorificat, ci si cocotat in virful ierarhiei, ceea ce presupune eliminarea celorlalti. Prin urmare, a scrie de bine despre cartea lui X atrage automat deprecierile unui sir de confrati ai lui X, care stiu ei ce stiu... A nu scrie este in egala masura un semn de ticalosie; e clar, daca nu „vede" opera „Marelui Scriitor", criticul se afla in solda inamicului sau... Nu neg ca exista critici pentru care cronica de intimpinare (practicata cind si cind) nu este decit o metoda de a-si aranja anumite lucr