Picat pe meleagurile noastre în după-amiaza de marţi, 3 februarie 2009, un străin mai puţin interesat de ştirile din Balcani ar fi crezut o clipă că la Bucureşti tocmai s-a primit vestea capitulării necondiţionate a Ucrainei într-un război de 100 de ani cu România. Ediţiile speciale ale televiziunilor şi presa liberă şi independentă afişau titluri tiribombiste, toate făcând vorbire de o victorie.
O victorie de asemenea proporţii încât unii politicieni şi jurnalişti s-au lansat de îndată în istoria de umilinţe a ţării pentru a vedea în ce s-a întâmplat marţi, 3 februarie 2009, un soi de răzbunare pentru toate înfrângerile, începând cu cea din războiul daco-roman şi încheind cu cea de la Stalingrad. Ţâfnoşeniei naţionaliste, induse de declaraţiile politicienilor şi comentariile jurnaliştilor, i s-a adăugat, pentru a spori atmosfera de chermeză la nivel de ţară, bucuria de a ne trezi peste noapte drept unul dintre statele pe cale de a intra în OPEC prin zăcămintele sale de petrol şi gaze. Nu era vorba însă de nici o victorie într-un război. Era vorba de decizia Curţii de Justiţie de la Haga în disputa paşnică dintre România şi Ucraina privind delimitarea platoului continental.
Jubilaţia n-a ţinut însă mult. A doua zi, urmare a unei ieşiri la rampă a parlamentarului Iulian Iancu, unul dintre spermatozoizii lui Traian Băsescu în PSD, peste ţară s-a abătut un val de tristeţe amestecată cu indignare. Eroul nostru naţional, Bogdan Aurescu, s-a bătut degeaba ca un David al MAE împotriva Goliatului Ucraina. Cele 100 miliarde de metri cubi de gaze şi peste 10 milioane de tone de petrol ca şi văzute de români arzând în aragazuri nu ne mai aparţin. Ticălosul de Călin Popescu Tăriceanu le-a vândut unei firme străine.
Dacă marţi după-amiază a fost timpul raportării la întreaga istorie a patriei, miercuri după-amiază a fost cel al raportăr