Nici isteria, foametea, sărăcia lucie, nici apocalipsa de la televiziunile gemene, dar nici manipularea, politizarea şi nici violenţele profeţite de vocile puterii. România sindicală e colorată, foarte bine organizată, cu recuzita adaptată la TV, cântă şi dansează, profund nemulţumită, cu sau fără instigările lui Vântu, Voiculescu sau pesedişti revoluţionari. Cei 30.000 sau 50.000 de oameni adunaţi marţi, între 11.00 şi 13.00, în Piaţa Victoriei au umplut şi golit spaţiul din faţa guvernului cu viteza protestatarului sastisit, aproape resemnat că va pierde din avantajele de a fi bugetar sau pensionar de lux, dar intens preocupat de rata zilei de mâine. El, protestatarul grăbit, şi-a închiriat timpul la bancă, aşa că i-au rămas cel mult două ore de refulat pe zi. Faţă de vuietul de acum zece sau 20 de ani, ceva s-a schimbat în fizionomia revoltelor sociale. Am fost şi azi printre ei, la fel ca acum zece ani. Protestatarii de azi şi-au pierdut ceva esenţial: încrederea, speranţa şi - dacă vreţi - naivitatea. Şi-au pierdut încrederea în politicieni, speranţa în liderii lor sindicali, naivitatea că revolta lor poate schimba ceva. Acum zece ani şi mai bine, protestul era brutal, manipulat şi exploatat politic la fel ca azi, dar cu un grad de autenticitate ceva mai mare. Greviştii - tot bugetari - nu intraseră încă în programul de dresaj social impus de bănci, de consumul masiv pe credit, de iluzia unei prosperităţi subvenţionate artificial de stat. Din acest motiv, se simţeau mai liberi şi, poate, mai încrezători. Astăzi, mulţimile au o capacitate limitată de protest şi motivaţii simbolice relativ minore. Pentru ce au ieşit zeci de mii de oameni în stradă marţi, între 11.00 şi 13.00? Să se revolte împotriva a ceva ce încă nu s-a întâmplat. Nu te poţi enerva convingător pe o perspectivă, oricât de neagră ar fi ea. Tot mai speri că, în final, poate scapi, cumva, basma cu