Într-o recentă emisiune a lui Horia-Roman Patapievici (în treacăt fie spus, Idei în libertate e plăcerea de a asista nu la o listă sau un tir de întrebări puse unui invitat, ci la un dialog între egali, în care oameni bine intelectual stau consistent, metodic şi elegant de vorbă, fac să se mişte lucrurile din loc pe o temă care îi interesează în egală măsură. Pasiunea lui H.-R. P. pentru idee mobilizează verva interlocutorului, iar noi putem participa mediat la o întîlnire autentică, la un spectacol de autenticitate), în emisiunea în care i-a avut ca invitaţi pe etnomuzicologul Speranţa Rădulescu şi pe Ion Pop, muzicant din Maramureş, s-a discutat o temă care era, fireşte, foarte vie la Muzeul Ţăranului Român, o temă pe care Irina Nicolau, Speranţa Rădulescu, Ioana Popescu, Şerban Anghelescu o observaseră, ca etnologi, timp îndelungat în teren şi o analizaseră: erodarea severă a artelor, a tradiţiei ţărăneşti prin prelucrarea lor ideologică "de la centru" în "specific naţional" comunist. Transformată în spectacol folcloric (atotprezenta "Cîntare a României"), muzica fusese dislocată atît din funcţia ei comunitară, cît şi din formele ei proprii de oralitate. Din profesionişti ai comunităţii, care, la sărbători, răspund personalizat, prin improvizaţii pertinente, cerinţelor membrilor grupului, muzicanţii şi cîntăreţii ţărani fuseseră "deportaţi" pe scenă şi masificaţi în ansambluri folclorice. Uniformitatea dictată a versurilor, a interpretării, excludea (spunea Speranţa Rădulescu) creativitatea de tipul improvizaţiei şi, evident, dialogul cu un "client" bine determinat şi cunoscut. Pe de altă parte, tipul propriu de muzică şi joc devenea în ochii comunităţii un produs de mîna a doua. Nu ceea ce se cînta şi se juca în adunările sărbătoreşti ale comunităţii era adevărat, ci "arta populară" promovată de puternicele media ideologizate. Comunitatea ţărănească însăşi