Îi recunoşti adesea după mîini – mari, tăbăcite, butucănoase sau îmbătrînite înainte de vreme, sub povara meşteşugului. Alteori, după spatele încovoiat, degetele înnegrite sau care poartă urmele unei bătături vechi. După felul în care povestesc despre meseria pe care o practică, uneori, de-o viaţă. Şi, nu în ultimul rînd, după modul în care îşi prezintă marfa, ca pe-o parte a propriei persoane, aruncîndu-ţi, în acelaşi timp, priviri iscoditoare, parcă spre a se convinge că eşti cumpărătorul potrivit.

Meşteşugarii – fiindcă despre ei este vorba – sînt nelipsiţi de la tîrgurile de profil şi de la conferinţele de promovare şi conservare a meşteşugurilor tradiţionale. De aici sau din afara ţării – unde, de multe ori, munca le este apreciată mai mult decît în România. De unde şi drama meşterului român – ca să poată să păstreze şi să transmită mai departe meseria învăţată, trebuie să trăiască (şi) în afara ţării. Aici, meşteşugul riscă să dispară odată cu acesta sau să-l abandoneze el însuşi. Fiindcă, pe lîngă munca propriu-zisă, adesea istovitoare, meşteşugarul – singur în povestea sa sau, în cel mai bun caz, într-o comunitate mică – trebuie să înveţe şi noţiuni de management, desfacere, contabilitate – esenţiale supravieţuirii pe piaţă.

Ameninţarea nu vine însă din teama de competiţie sau din munca grea. Ci din faptul că nu are cui lăsa moştenire secretul meseriei sale. O spun, cu tristeţe, aproape toţi meşteşugarii cu care am stat de vorbă, dar parcă fără supărare. Firesc, ca şi cum asta ar face parte chiar din destinul de meşteşugar.

Tu, însă, te revolţi. Dar ce poţi face? În România există numeroase organizaţii şi fundaţii care se ocupă cu promovarea şi conservarea meşteşugurilor tradiţionale, şi, cu toate acestea, ele sînt tot în pericol de dispariţie. Tradiţia şcolilor de meserii a dispărut, iar tinerii care moştenesc secretele unui meşteşug di