A iubit cântecul ţărănesc, pentru că e mai aspru, dar mai curat, ca şi viaţa ţăranului.
E greu să vorbeşti despre Liviu Vasilică la trecut, pentru că vocea sa înflăcărată continuă să răsune în cântecele sale. Cât despre sufletul artistului, putem spune că încă este cu noi, în fiecare cântec pe care l-a lăsat în urma sa.
De mic a îndrăgit cântecul şi portul popular, fascinat de haiducul satului Gogu Ivaşcu şi de inegalabila Maria Tănase, după cum mărturisea într-un interviu acordat revistei Formula AS în luna noiembrie 2000. “Mama îmi spune că aveam 3 sau 4 ani şi mă entuziasmam aşa de tare când cânta Maria Tănase la radio, că ţipam la ei să facă linişte, puneam urechea pe aparat şi ascultam nemişcat. Am avut chemare pentru folclor încă de mic.” (...)
Asemånåri. “Maniera mea de interpretare nu-i deloc personală, aşa se cânta la noi odată. Şi am observat că nu numai la noi se cântă «de piept». De exemplu, deşi reprezentăm zone diametral opuse – Teleormanul şi Ţara Lăpuşului –, între mine şi Grigore Leşe există nişte asemănări, nişte atingeri. (...) De altfel, fără falsă modestie, pot să spun că eu sunt foarte iubit în Ţara Lăpuşului (...). Iarăşi, foarte iubit sunt şi în Ardeal. De ce? Nu ştiu! Mi-a plăcut o laudă pe care mi-a făcut-o un moţ din Apuseni, îmbrăcat în iţari. Eram la un spectacol, la Alba-Iulia. Mă vede şi mă cunoaşte: «Sunteţi domnu’ Vasilică, doctorul de la Teleorman?». «Da» ,zic. «Io mi’s moţ», zice, «şi să ţii minte că eşti în rând cu noi!» Mare onoare mi-a făcut!”
Dodå! În acelaşi interviu acordat revistei Formula AS, interpretul explica de ce teleormănenii sunt oameni speciali: “Înconjuraţi numai de păduri, au fost aşa, într-un fel, stat în stat. Să ştiţi că turcii n-au intrat în pădurea aia de frică, de-aia i-au zis «deliorman», adică pădurea nebună. (...) Cântecul teleormănean, aţi văzut, are o
