Din răsărit, "Ostblock" eram patru: Jakub, care venea din Varşovia, Jurko, din Lvov (sau Lemberg, sau Liov), Michael, din Praga şi eu, cu terminaţia -escu în nume, care veneam din Bucureşti, direct din Bookfest. Aşadar Polonia, Ucraina, Cehia şi România. Din vest, Marlis, elveţiancă stabilită în Viena, Simona şi Beatrice din Zürich, organizatoarele, şi participanţii, tot elveţieni. La doi paşi de Cabaret Voltaire, la Literaturhaus, nu departe de lac, în cadrul unui Workshop pe tema literaturii estice recent traduse în germană, am stat faţă în faţă: două lumi cu experienţe care nu se suprapun nicicum, în încercarea de a se înţelege şi de a găsi un limbaj comun. Nu era defel uşor. Chiar dacă foloseam aceleaşi cuvinte, felul în care se umpleau acestea de viaţă era altul.

Noi, esticii, întâmplător din aceeaşi generaţie, păream gemeni rătăciţi în lume, care se regăsesc după mulţi ani: ne înţelegeam din priviri, aveam aceleaşi puncte vulnerabile şi sensibilităţi, ne bucuram de aceleaşi lucruri şi neliniştile ne cuprindeau în aceeaşi clipă. Aveam cu toţii mai multe servicii, şi cam aceleaşi, cunoşteam medii asemănătoare, cu probleme de acelaşi soi. Se crease imediat între noi o solidaritate discretă, care nu avea nevoie de gesturi mari sau de cuvinte multe. Părea că citiserăm aceleaşi poeme şi aceleaşi romane ale aceleiaşi biblioteci, părea că ascultaserăm aceeaşi muzică, vorbeam aceeaşi germană. Până şi ezitările noastre lingvistice erau aceleaşi. Lumea în care trăiam se modela la fel de lent şi de chinuit, exasperant pentru nişte oameni pe care schimbarea i-a prins puţin înainte de a împlini 30 de ani. Fireşte, eram cu toţii obişnuiţi cu vestul, adaptaţi (Michael venise chiar din Heidelberg, unde, de patru ani predă literatură cehă), dar, foarte bine ascunse şi deja depărtate, erau experienţele care ne-au marcat anii de formare: am mâncat şi, mai ales, n-am