O mamă şi un tată stau la masă împreună cu fetiţa lor. Mama şi tata sînt lungi, slabi şi cenuşii, la propriu. Fetiţa poartă o pălărie clasică şi atunci cînd de sub aceasta îi iese o şuviţă, şi-o îndeasă repede la loc, cu un gest vinovat. În timp ce părinţii se agită cu ritualul opresiv-convenţional al mesei obligatorii, pe fundal se agită… trei elefanţi.
Nu, nu e o scenă de pe Magheru, ci din scurtmetrajul britanic de animaţie Elephants, 2008, în regia lui Sally Pearce, prezentat în afara concursului la Anim’est-ul de anul acesta (2-11 octombrie). Festivalul mi-a deschis gustul unei altfel de animaţii: nicidecum adresată doar copiilor, departe fie de cea idilică, Disney, fie de cea şugubăţ-inovativă gen Ice Age sau Shrek. Uneori fascinantă, alteori prea ciudată pentru spectatorul mediu obişnuit cu Tom şi Jerry de duminica după-amiaza. În orice caz, o iniţiativă benefică şi de anvergură, care a dezvăluit neiniţiaţilor (şi le-a confirmat iniţiaţilor…) că animaţia nu e o joacă, ci un gen de sine stătător, foarte variat şi în expansiune.
Filmul cu elefanţii continuă: mama şi tata o trimit pe fetiţă în cameră fără să mănînce, crezînd că ea e de vină pentru zgomotele care se aud şi dezastrele casnice ce plutesc la orizont. Atmosfera dezumanizantă, robotică din familie aminteşte de cea din Billy Mincinosul (Billy Liar, 1963, în regia lui Tom Schlesinger) şi de cea din Mon oncle (1958, Jacques Tati), sau chiar de familia Adams. Lipsa de comunicare între generaţii e evidentă. Precum şi tendinţa de oprimare a copiilor în bună tradiţie dickensiană.
Evoluţia acestei mici antiutopii e însă simpatică, situaţia rezolvîndu-se spumos, pe linia unei logici a absurdului: cei doi părinţi horror cheamă un soi de… deratizare. Cei de la "stîrpirea animalelor dăunătoare" ştiu că elefanţii pot fi identificaţi ca atare şi prinşi prin apetenţa lor pentru… gogoşi. Cînd in
