Afirmat în spaţiul cultural american încă din anii '70, mai cu seamă prin studiul său devenit în scurt timp celebru, Metahistory (1973), în care analizează pe larg imaginaţia istorică în Europa veacului al XIX-lea, Hayden White, teoretician şi critic literar, multă vreme profesor de literatură comparată la Stanford University, iar actualmente profesor emerit la University of California, Santa Cruz, abordează, în colecţia de eseuri intitulată Figural Realism, mecanismele şi urmările (estetice) pe care le are ceea ce el numeşte "efect de mimesis". Desigur, sintagma, după cum autorul însuşi mărturiseşte în prefaţă, este preluată din studiile dedicate realismului de Erich Auerbach, în al său Mimesis.

Cele opt eseuri care compun această carte au fost scrise de White după apariţia, în 1987, a altei lucrări esenţiale a lui, şi anume The Content of Form. Textele de faţă încearcă să demonstreze modul în care limbajul figurativ poate exprima realitatea la fel de exact (nu o dată, mult mai succint şi cu siguranţă mult mai expresiv!), decât ar face-o nivelul literal al limbii. Prin urmare, White va ajunge la concluzia că, până la urmă, diferenţa despre care s-a vorbit atâta şi care a fost atât de adesea accentuată de către numeroşi cercetători dintre stilul propriu şi cel figurat nu este nimic altceva decât o convenţie ivită în contexte mai degrabă socio-politice decât culturale. Pornind de la teoriile lui Freud şi de la disocierile lui Auerbach, trecând prin diversele orientări care au caracterizat istorismul şi ajungând până la tipul de naraţiune impus de Marcel Proust şi la proza muzicală a epocii moderne, Hayden White are în vedere, în primul rând, discursul literar, dar, în egală măsură, discursivitatea şi modalităţile lingvistice pe care vorbitorii - şi marii scriitori - le utilizează pentru a-şi defini identitatea.

Problemele cele mai delicate - întot