Accelerarea evenimentelor  recente este de natură să descurajeze orice predicţie. Escaladarea conflictelor politice şi transformarea lor într-o criză constituţională se întâmplă  ca fapt cotidian.  Dacă există o lecţie pe care o putem extrage din experienţa, provizorie, a  zilelor din urmă aceasta poate fi realitatea involuţiei democratice, cu consecinţe pe termen mediu şi lung.

Iluziile unei consolidări democratice ireversibile sunt epuizate. Stabilitatea  instituţiilor nu mai este un dat pe care să ne bazăm , ca pe o axiomă. Europenizarea politică, care ar fi fost efectul  accederii în  Uniunea Europeană,  este absentă în aceste momente, mai mult ca niciodată. În fapt, din punct de vedere al violenţei simbolice şi al gesturilor constituţionale, România regresează  spre epoca istorică a  anilor 1990. Intenţia de a guverna fără  opoziţie şi în  afara constituţiei şi a instituţiilor, precum şi agenda de domesticire a statului de drept, evocă  precedentele cabinetelor  ce au administrat România la 1990/ 1996 sau 2000/ 2004. Tentaţia  anulării echilibrului ce previne  concentrarea de putere este  evidentă şi nu mai poate fi ignorată.

Tot ceea ce regimul nostru constituţional a avut mai problematic şi nedemocratic, de la maniera unilaterală de gestionare a afacerilor parlamentare până la extinderea patologică a ordonanţelor de urgenţă,  este crescut şi atinge  paroxismul. Conduita majorităţilor pasagere din camere, de astăzi ca şi de ieri, este gândită ca şi cum viitorul republicii s-ar reduce la obiectivul acumulării de influenţă şi la scopul lichidării adversarilor. Ura este sentimentul politic pe care se fondează  proiectele politice . Justiţia constituţională, puterea judecătorească, televiziunea şi radioul public sunt prinse în  acest vârtej al răzbunărilor şi ambiţiilor.

Bilanţul acestei campanii de cucerire a puterii va fi , în cele din urmă, c