Cu ceva timp în urmă, Consiliul Europei a adunat o mînă de oameni cu interes în libertatea de expresie să analizeze oportunitatea adoptării unor documente " cu valoare de recomandare " legate de comportamentul mass-media la vreme de criză. Două zile ne-au trebuit să ajungem la concluzia că nu poţi reglementa reacţia la criză, atîta timp cît accepţi că însăşi criza este un moment de fractură de paradigmă, un moment (insist) în care nici o regulă prestabilită anterior nu se mai poate aplica. A face reguli pentru lipsa de reguli este un exerciţiu intelectual atractiv, dar doar atît. Şi, oricît de diferiţi am fi fost în părerile, experienţele şi credinţele noastre, am fost cu toţii de acord " atunci " că putem vorbi de criză doar "la moment". Criza este secunda rupturii " nu ceea ce o premerge şi nici decum ceea ce urmează.

De aceea cred că a vorbi de "perioada de criză" pe care o traversăm este oarecum oximoronic. Un soi de scuză mentală care ne permite să justificăm multe şi să ne plîngem angoasele. La români, criza a devenit subiect de discuţii, de dezbateri (un fel de discuţii mai cu foc şi cu ceva mai mult public pasiv), de reglări de conturi, de glume (cum altfel? cum altfel!), de oferte promoţionale, de reclame. Şi, dacă o vom mai duce mult aşa, criza asta va deveni un mit, pe care nimeni nu l-a văzut, dar ale cărui "efecte" le ştie toată lumea. Cam ca Meşterul Manole. Lovit evident de criză este şi sectorul mass-media, cu rolul său dual de victimă şi colportor: cu cît scrie/vorbeşte mai mult despre criză, cu atît percepţia despre criză se învîrtoşează şi loveşte mai abitir, ceea ce dă un şi mai puternic temei mass-mediei să fluture stindardul crizei şi... După cum spunea unul dintre participanţii la masa rotundă "Publicitatea de criză" (organizată la jumătatea lunii februarie de Clubul Român de Presă), "criza trece prin minţile noastre". Frica de criză