Pe măsură ce au trecut anii, entuziasmul nostru a scăzut deprimant. Am descoperit că nu prea ştim ce şi cum să schimbăm, pentru că NU ŞTIAM, DE FAPT, ÎN CE STADIU FUSESE ADUS ACEST POPOR. Ca şi cum eşti într-o casă şi se arde un bec, face scurt şi sare siguranţa. Pui siguranţa la loc, schimbi becul, dar lumina tot nu se aprinde. Descoperi că trebuie să schimbi toată instalaţia. Şi apoi că şi pereţii abia se mai ţin, că şi instalaţia sanitară trebuie schimbată, că fundaţia s-a lăsat, că sunt infiltraţii peste tot, umezeală, mucegai, carii, că acoperişul este spart şi că, de fapt, trebuie să dărâmi totul şi să faci altă casă la loc. Şi ai pornit de la un simplu bec ars, iniţial. Dar cum se poate asta, până să se ardă acest bec, tot aici stăteam şi totul era în regulă?!?

România avea o mare "bulină roşie" ca arhitectură socială cu mult înainte de 1989. Părinţii noştri erau "părinţii noştri dragi", nu nişte oameni care - spre deosebire de unguri în 1956, cehi în 1968 şi polonezi în 1981 - consimţiseră tacit să se adapteze pervers, subuman şi laş la un sistem impus lor şi NU să lupte să adapteze sistemul la un standard uman decent.

Am contabilizat aberaţiile unui sistem inuman la capitolul "greutăţile vieţii". Poţi face cancer sau atac de cord, poţi avea accident de maşină, un incendiu, o inundaţie, un cutremur, poţi face foamea şi, ei bine, da, iată, poţi trăi şi o dictatură comunistă. Asta e. Am refuzat mereu să tratăm serios fatalismul stupid al ciobanului din Mioriţa şi prostia absurdă din povestea drobului de sare a lui Creangă.

Am schimbat atât de puţine în ţara asta din 1989 încoace pentru că nu am pornit de la zero. Am pornit de la minus 100. Şi constatăm că tot acest context democratic şi capitalist - milioanele de euro, zgârie-norii Capitalei, maşinile scumpe, piaţa liberă, presa liberă, integrarea în NATO şi UE - nu este, de fap