Mihai Chirilov: Spune-mi sincer: te asteptai la succesul pe care l-au avut Zilele filmului elvetian?
Alex. Leo Serban: Nici pe departe. Mai ales cind am vazut ca, la a 2-a editie a Sarbatorii filmului francez, lumea n-a mai dat navala chiar ca la prima. Abonamentul („la noi, la elvetieni“) costa cu 10.000 lei mai mult, gala era concurata de cel putin alte doua evenimente „solide“ (spectacolul Régine Chopinot de la National, petrecerea British Council) si-n plus – de ce n-as spune-o? –, filmul elvetian nu e totusi Filmul Francez... A fost un succes care a depasit orice asteptari si care, dincolo de acest fapt sec, rezumabil in cifrele de incasari, a impus o evidenta si mai interesanta, sociologic vorbind: nu mai exista, ca acum citiva ani, Public, ci publicuri! Oferta s-a diversificat si, odata cu ea, s-au format aceste segmente de public – care sint un fapt imbucurator si un semn de normalitate.
– Ti s-a dat mina libera sa faci selectia – carte blanche, cum se zice... Se stie insa ca, atunci cind sint mai multe parti implicate in proiect, fiecare incearca sa impuna, mai mult sau mai putin discret, anumite lucruri. Se poate vorbi, in aceste conditii, de o „negociere“?
– Sigur ca da. Eu cred ca si asta e un semn de normalitate, nu? Negocierea eu o vad ca un cistig final, nicidecum ca o constringere; un cistig pentru public(uri), fireste... Pentru ca acea chestie cu carte blanche e flatanta, desigur, pentru un critic (o incearca mai nou si Cinemateca Romana), dar nu-i de nici-un folos daca nu-ti aduce spectatorii in sala! As spune ca n-am avut decit de profitat de pe urma „expertizei Pro Helvetia“, pentru ca eu nu ma pricep la management, nu ma pricep la o multime de lucruri si mai ales nu ma pricep la chestiile „oficiale“ – de-aceea nici n-am urcat pe scena, sa deschid Gala, si-i sint recunoscator Vioricai Bucur ca a facut-o in locul meu, mai a
