Pana acum nimeni nu a reusit sa identifice ratiunea reala sub greutatea careia cele patru partide adunate in coalitia catalogata prompt de mass-media ca ”Patrulaterul Negru”: PNL - PSD - PC - PRM s-au aventurat in actiunea de suspendare a presedintelui Basescu.
Sigur ca PNL nu putea sa rateze pentru nimic in lume sustinerea unui demers care trebuia sa-l puna in dificultate pe cel tratat de conducerea actuala a liberalilor ca ”Inamicul public nr.
1”; sigur ca PSD, partid care de doi ani de zile nu reuseste sub nici o forma sa diminueze pierderea cronicizata a electoratului, avea nevoie ca de aer sa apara din nou ca vedeta unui mare spectacol, pentru a mima ceva din forta unor vremi de mult apuse; sigur ca ridicolul si umilintele in care un Dan Voiculescu se balaceste de atata amar de vreme nu puteau sa sublimeze intr-un conjurat mai
putin setos de razbunare decat cel stigmatizat pentru totdeauna ca ”solutia imorala” din politica romaneasca; sigur ca Vadim Tudor, devansat de-acum ireversibil de Becali, a fost si va fi gata oricand sa-si puna neconditionat semnatura pe orice targ care il poate plasa intr-o companie cat de cat mai ”onorabila”.
Dar dincolo de frustrari si resentimente, de fiorii de indicibila fericire la auzul rumorii pe care au provocat-o, si care a cuprins dintr-o data o tara intreaga, raspunsul la intrebarea esentiala: ”Putem cu adevarat sa-l suspendam pe presedinte? ” nu e de imaginat ca ar fi putut fi ocolit. Si totusi, realitatea ultimelor zile dovedeste din plin fie ca dnii.
Tariceanu, Geoana, Voiculescu, Tudor nu s-au dus cu gandul pana la interogatia obligatorie, fie, mai grav, ca mai important decat raspunsul care decurgea de la sine (care i-ar fi avertizat asupra efectului inevitabil de bumerang al aventurii in care sunt gata sa se hazardeze) s-a luat in calcul numai castigul de imagin
