Generalul Stănculescu a primit din partea instanţei o permisie de un an, în care se poate trata pentru bolile de care suferă altundeva decât la spitalul-penitenciar. Generalul a obţinut această favoare incomparabil mai greu şi mai târziu decât Gorbunov, de pildă, şi spre deosebire de ai aceluia, procurorii săi au făcut recurs, încercând să-l reţină în celulă. Probabil că, până la urmă, bunul simţ va învinge şi generalul se va putea întoarce acasă pentru a medita la ciudăţeniile destinului.
Generalul Stănculescu este, probabil, ultimul deţinut politic din această ţară. Condamnarea sa nu poate fi scoasă din tiparele acestei categorii. Ba chiar, aş adăuga: ultimul deţinut politic de tip comunist! Probabil că Ceauşescu a fost mândru, acolo în mormântul său necunoscut, de procurorii şi judecătorii care l-au întemniţat pe general. Aceştia au lucrat după metodele cunoscute şi în timpul anchetei, şi la proces. Practic, de când a fost înhăţat de mascaţi, generalul nu a avut nicio şansă: era deja condamnat.
Pentru o bună parte a opiniei publice, lucrurile continuă să rămână în ceaţă. Ce-a făcut Stănculescu? A reprimat Revoluţia - spun magistraţii crescuţi şi educaţi la şcoala comunistă. A dat ordin să se tragă în manifestanţi. E drept că acel ordin nu se regăseşte, negru pe alb, pe nicăieri, dar asta nu mai contează. Este o apreciere intrată în legendă. De ce şi-a mai pus el piciorul în gips? De ce l-a urcat pe Ceauşescu în elicopter şi l-a trimis în bejenie? De ce n-a preluat comanda armatei şi nu a întors armele, în buna tradiţie naţională? De ce abia după vreo şapte ani s-au trezit cei care s-au trezit să-l acuze? Toate aceste întrebări rămân fără răspuns.
Stănculescu a intrat în puşcărie după ce aceasta s-a golit şi de ultimul reprezentant al „batalionului disciplinar CPEX”, prin care s-a încercat exemplificarea unei atitudini istorice faţă de comunişti.