Sub semnul surprizei fireşti, dacă se poate spune aşa, pe care-o aştepţi la fiecare pas, şi care te aşteaptă, la locul ei, stă mai toată poezia lui Gellu Naum. O luciditate visătoare, sau un vis cu ascuţimi de veghe, sînt cele două semi-stări ale ei. De la un capăt la altul al unui suprarealist prelung, de care Gellu Naum, în operă, şi în viaţă, nu s-a dezis nicicum. Un suprarealism ca un coridor, cu întîmplări-descoperiri şi cu imagini asupra cărora nu ai nici un control, altul decît acela că le stai în cale, sau că dau, cu fulgerarea reveriilor, peste tine. Culoarul somnului, din 1944, cu un portret de Victor Brauner, e introducerea, condensată şi bruscă, în această estetică a visului şi a coşmarului. Nu e locul aici să apăs importanţa obiectului ephialtic (de la ephialtęs, coşmar) în poezia lui Gellu Naum, în care naturi aparent moarte îşi arată, cînd eşti mai liniştit, întunecatele puteri. Lumea e, deci, o negociere între ce te absoarbe şi ce te refuză, ce te atrage, ce te oboseşte. "Şi cîţi eram vii, ne socoteam morţi şi umblam ameţiţi", moto-ul, luat din vorba unui cojocar, al Zenobiei, e calea spre această condiţie somnambulic-clarvăzătoare: "se reîncepe plimbarea somnambulică/ pe firul fragil dintre între vis şi ape/ între moarte şi veghe/ între memorie şi asfixie." (Persistenţa flăcărilor). Un interstiţiu straniu, chemînd şi viziunile lui Bachelard, şi cinul tuturor arheologilor memoriei, pînă la Dali, cu a sa interpretare paranoică a realităţii. O realitate-plasă, în care toate se ţin de una, şi jumătăţile pierdute (în vara lui 1944, vară de război şi de despărţiri, se găseau, pentru o viaţă, Gellu şi Lyggia) îşi caută drumul subţire, ameninţat, spre întreg.

Sînt poveşti, deci, îndărătul acestor versuri care par că rătăcesc bezmetic prin oraş. E o sintaxă a vieţii în spatele rotocoalelor multicolore de materie visată, subtile declaraţii