Este foarte greu să scrii despreFerestrele zidite. Vine uşor dinspre Proust, doar o atingere, mult mai mult dinspre Blecher şi se duce înainte, cu o uşoară înclinaţie spre Alain Robbe-Grillet. Şi totuşi, este altceva. O scriitura de apă te poartă tot timpul într-un peisaj interior fantast, labirintic, în centrul căruia un ochi expandat adună din lume imagini, întîmplări, după o logică doar aparent arbitrară, apoi le trage înăuntrul fiinţei, într-o zonă incertă, le prinde într-un joc interior, deloc inocent. Astfel, naratorul poate să aducă din lumea de afară un personaj, o tînără femeie misterioasă, îmbrăcată în negru, şi s-o pună pe scaun, lîngă iubita sa, poate să continue o întîmplare şi să facă pasienţe cu ea. Un fel de rapt, de apropriere interioară a celorlalţi, care funcţionează ca paleativ personal al vagului, al singurătăţii. Acest joc tăios şi rece, dar totodată tragic vine din disperata nevoie de a păstra ceva din lucruri, senzaţii şi întîmplări, iar prin ele, ceva din sinele risipit. Jocul de a-i îngloba înăuntrul său pe ceilalţi şi de a-i zidi într-un prezent încremenit este ultima rămăşiţă a controlului uman asupra „irealităţii“, asupra trecerii şi a destrămării, un joc practicat cu încăpăţînare şi tiranie: „...jocul acesta nu e obişnuitul salt înainte pe care-l face trecutul, întîmplător, de obicei fără voinţa noastră, ci o operaţie voluntară, pe care nu ştiu dacă toată lumea e în măsură s-o facă; trebuie pentru asta o anumită fire, bineînţeles materialul aventurilor (de al căror caracter excepţional nu sînt convins) şi mai ales sentimentul pe care eu îl am, că tot ceea ce am trăit e mereu prezent, că viaţa între ceilalţi, viaţa pe care eroii mei o continuă după mine, nu poate deforma sau dezactualiza ceea ce mi-a rămas“. Jocul de-a zidirea vine din constatarea limpede că lucrurile se metamorfozează uşor în cu totul altceva, capătă proporţii înfr