În timp ce hipertensiunea arterială este considerată ferocele "ucigaş tăcut", o maladie redutabilă, pentru studierea, tratarea şi prevenirea căreia se fac eforturi uriaşe, hipotensiunea arterială nu beneficiază de aceeaşi recunoaştere şi evaluare clinică.
DEPĂŞIREA NORMALITĂŢII
Criteriile de definiţie nu sunt infailibile şi au suferit modificări: dacă în trecut tensiunea arterială normală era considerată 140/80 mm Hg, în prezent sunt considerate ideale valorile de 120/80 mm Hg sau chiar 115/75 mm Hg. Totuşi, chiar valorile mai mici decât acestea nu înseamnă automat o stare patologică, atât timp cât nu se însoţesc de semne clinice. Acest lucru se întâmplă din cauza menţinerii fragilului echilibru între nişte valori presionale în artere pe cât posibil mai joase, care astfel nu vor suprasolicita şi afecta inima.
La aceste valori se realizează o irigare eficientă a organelor, în special a creierului, inimii, rinichiului. Astfel, persoanele cu o tensiune mai mică sunt mai puţin expuse riscului producerii accidentelor vasculare, bolilor cronice cardiovasculare sau renale. Atleţii, persoanele care depun zilnic efort fizic, nefumătorii şi normoponderalii îşi desfăşoară activitatea în bune condiţii la valori tensionale mici. Acest lucru ar trebui să fie un deziderat pentru fiecare dintre noi.
Dacă însă tensiunea scade prea mult apar semne de leşin, pierderea cunoştinţei (din cauza scăderii irigaţiei creierului) sau dureri toracice (prin diminuarea fluxului destinat hrănirii cordului). Aceste simptome trebuie să atragă atenţia asupră depăşirii fiziologicului, a normalităţii. Există însă în plus alţi factori de toleranţă, care ţin de moştenirea genetică, de patologia medicala asociată, eventuala medicaţie, de vârstă, astfel că ceea ce pentru un individ e normal, devine greu de tolerat pentru altul. Se ştie, de pildă, că factori simp
