Dacă şi suporterii Timişoarei rup gardul, e clar că injustiţia lui Mircea Sandu a ajuns prea departe. Acum 20 de ani, Ceauşescu acuza „agenturili” de la Timişoara şi trimitea armata să tragă în tinerii care manifestau pe străzi împotriva dictaturii. Potrivit legilor de atunci, acţiunile de protest erau ilegale. Ceea ce nu a împiedicat piepturile goale din Banat să încalce regula jocului şi să rişte totul. Chiar şi viaţa.
Sâmbătă, la Târgu Jiu, tot nişte tineri timişoreni - suporteri ai echipei de fotbal de pe Bega - s-au revoltat. Tot împotriva regulilor jocului, tot împotriva sistemului. De astă dată, „sistemul” era dictatura ferefistă. Domnia perfidă şi infinită a lui Mircea Sandu la vârful României fotbalistice calcă totul în picioare. Avocaţii din oficiu ai clanului FRF flutură acelaşi cap de acuzare ca şi Ceauşescu în decembrie 1989: suporterii au provocat „violenţe“ nepermise. Adevărat! Dar şi acum, ca şi atunci, violenţa nu este altceva decât strigăt de disperare.
Pe Ceauşescu ştim de ce nu îl mai suporta un popor întreg. La fel, pe Mircea Sandu, Lupescu&gaşca de la Casa Fotbalului înţelegem de ce nu-i mai înghit decât căţeii lor. Încrederea în competiţii este puternic zguduită din temelii. De aceea, ura rupe gardul. Sigur că nu se bucură nimeni când curge sânge. Dar, uneori, raţiunea nu mai are forţa să rabde. Într-un climat de veşnică furăciune, blaturi, şpăgi, valize şi neîncredere, un penalty parşiv („acoperit de regulament“, potrivit unor vorbitori ai Antenei 1) devine scânteia care poate aprinde bomba din tabăra adversă. De ce devin tribunele atât de furioase? Aşa, din senin? Pentru că le curge violenţa prin vene?
Să fim serioşi! Suporterii Timişoarei nu au rival în materie de spirit frumos. Dacă şi ei explodează, e clar că injustiţia FRF a ajuns prea departe (nu uitaţi de hoţia celor şase puncte returnate Timişo