22 iunie 1986, Mexic, mondialele de fotbal. Un dribling infinit de la centrul terenului şi un gol legendar care trimitea tribunele în spaţiu. Maradoò! Maradòò! Şi altul, mai tîrziu, tot contra britanicilor, cu acea mitică atingere de mînă. "Capul lui Maradona şi mîna lui Dumnezeu", explica eroul impertinent. Primul a fost ca şi cînd ai fi furat portofelul unor englezi, al doilea ca şi cum ai fi răzbunat băieţii care au luptat în Malvine. Amîndouă definiţiile lui Diego. Maliţios, diabolic, superb. Pentru toţi, era jucătorul Providenţei. 2003. Maradona e de nerecunoscut: un portret distorsionat, o faţă buhăită pe un trup decăzut, o ţintă a batjocurei din cauza viciilor sale şi a obrăzniciilor adresate politicienilor şi reprezentanţilor FIFA. Teribilismul îi era tolerat atunci cînd se afla în top, dar crunt sancţionat cînd e la pămînt. Omul odată poreclit "Pibe de Oro", probabil cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor, este acum ignorat ca o glumă proastă. Pentru că lumea şi-a găsit un nou idol. Un erou pentru fetiţe şi bunici, pentru gay şi straights, pentru macho şi fătălăi, mai pur şi mai fotogenic, iar englezii par a-şi fi luat, în sfîrşit, revanşa. Se numeşte Beckham, nu bea, nu fumează, nu se droghează, e frumos, familist şi solar, bref, mai plictisitor decît familia regală. Este, de asemenea, fotbalist dar şi mult mai mult decît atît, însă, finalmente, mult mai puţin: triumful auto-promovării în era super-brandurilor; păpuşă împăiată într-o lume a body-fascismului şi a atleţilor riefenstahlieni. Becks, poate cel mai popular personaj al lumii, e mai faimos pentru faptul că-şi vopseşte unghiile în roz, că-şi schimbă tunsoarea săptămînal, că pozează gol şi unsuros şi că poartă lenjeria nevestei "posh" (care-i spune "Goldenballs", rapel la singura parte a anatomiei sale pe care nu şi-a expus-o frontal), decît pentru abilităţile sale sportive. E un narcisi