În România anului 1989, recunoaşterea greşelilor nu însemna în mod automat înlăturarea de la putere a celor vinovaţi, deoarece discursul public - celebra "autocritică sănătoasă în faţa organelor" - făcea parte din ritualul închinării în faţa stăpânului partidului şi a recunoaşterii spăşite a absolutismului acestuia.
Totodată, incompetenţa din orice domeniu de activitate putea fi suplinită parţial sau pe deplin de spiritul de gaşcă al celor care se aflau în vârful piramidei PCR. Astfel, s-a creat posibilitatea conservării privilegiilor membrilor nomenclaturii comuniste în cadrul unui sistem politic înfiinţat mai curând pentru satisfacerea intereselor personale meschine.
De asemenea, exista un revers al medaliei: orice fel de comentariu negativ referitor la deciziile adoptate de liderul-dictator ducea în mod invariabil la identificarea şi izolarea "fracţioniştilor". De cele mai multe ori, rebelii aveau parte fie de o moarte violentă, fie de o îndelungată "vizită" prin sistemul concentraţionar comunist. În cazurile mai puţin grave, se aplica o pedeapsă sub forma trimiterii la "munca de jos", în anonimatul întreprinderilor din provincie, în minele de cărbune sau în agricultură. Concomitent, persoanele respective pierdeau privilegiile ce li se acordaseră pentru faptul că erau membri ai nomenclaturii de partid.
Aceste reguli, încetăţenite în societatea comunistă românească, nu se puteau aplica în momentele când reprezentanţii unor state străine exprimau opinii critice dure la adresa lui Nicolae Ceauşescu. De exemplu, în anul 1982, autorităţile militare poloneze au încercat să trimită pe calea aerului un batalion de paraşutişti, pentru a participa în Bulgaria la aplicaţia militară comună "SCUT-82". În acest sens, a fost înaintată o solicitare de survolare a spaţiului aerian românesc. Liderul PCR a aprobat cererea re
