Desi nu a mai fost unul dintre actantii vietii literare autohtone de citeva decenii bune, Matei Calinescu este un critic de prim raft, pe care specialistii nu il pot ocoli. Deschizind televizorul accidental, nu am o imagine realista asupra ultimelor evenimente. De aceea, in aceste zile, am avut impresia ca marea drama a romanilor o constituie moartea lui Michael Jackson. Si totusi, tot in SUA a murit, pe 24 iunie, unul dintre cei mai importanti critici romani din generatia '60: Matei Calinescu. Sigur, nu ma asteptam ca mass media sa faca o stire de top din asta, dar putina atentie acordata si culturii autentice nu ar strica. In moartea discreta a teoreticianului nu a existat nimic scandalos, asa ca ea nu avea cum sa atraga interesul unor jurnalisti pentru care nu conteaza dect stirile soc, iesite din comun, senzationale. Influenta sa a fost una dintre cele mai puternice in afirmarea scriitorilor care, incepind cu 1960, luau locul vechii garzi proletcultiste. Nascut in 1934, lucrind ca redactor al unor importante reviste cum erau "Gazeta literara" si "Viata romaneasca", remarcindu-se ca unul dintre cei mai credibili si mai influenti critici tineri (cei vechi, precum Ovid S. Crohmalniceanu, Paul Georgescu, S. Damian nici nu contau, fiind iremediabil compromisi prin prestatiile lor dogmatice din deceniul anterior), prieten apropiat cu Nichita Stanescu, Nicolae Breban, Mircea Ivanescu, Matei Calinescu a fost unul din pilonii recuceririi esteticului de la inceputul deceniului al VII-lea. Cronicile semnate de el chiar contau si multi scriitori ii datoreaza afirmarea. Cine deschide volumul sau din 1973, Fragmentarium, pricepe ca se schita acolo deja o ierarhie pe care timpul a confirmat-o: Nichita Stanescu, Mircea Ivanescu, Leonid Dimov, Marin Sorescu, Emil Brumaru - acestia au devenit cei mai influenti poeti postbelici; doar ca iti trebuia destula luciditate critica pentru