Anul trecut, la noi dar si in alte colturi de lume, unde exista un public degustator de romane politiste mai fin si mai experimentat decat in Romania, autorul suedez Stieg Larsson rupea literalmente gura targului cu atipica sa trilogie Millennium. Nu am verificat cotele de vanzari prin retelele de librarii importante romanesti, dar toti cititorii harsiti pe care-i stiu au asteptat, dupa volumul I, cu sufletul la gura, urmarea. M-a uluit relatarea acestora, potrivit careia au inghitit cele 700 de pagini ale volumului "Fata care s-a jucat cu focul" (cel cu numarul 2) intr-o singura noapte. Intocmai ca la toate bestseller-urile serioase, din specia aceea care te leaga de personaje pana la depedenta, precum, ca sa simplificam, Harry Potter, trilogia si-a castigat fani evoluand sub spectrul sevrajului. Cartea si-a trait la noi momentul de glorie si, dupa ce si-a urmat curba de evolutie, abia daca se mai gaseste, ratacita, prin cateva rafturi de supermarket.

In Franta, Millennium a fost cartea anului, de nu chiar a mileniului. In trena ei, s-au strecurat, intr-un halou de mister septentrional, alti scriitori veniti din frig, precum norvegienii Jo Nesbo si Anne Holt (fosta ministresa a Justitiei din Norvegia) si, mai recent, islandezul cu nume eroic Arnaldur Indridason (el insusi catalizator al noului val de tineri romancieri islandezi, printre care se cuvin amintiti Arni Thorarinsson sau Jon Hallur Stefansson). Toti autori de romane politiste de o factura aparte. Cu suspans in ralanti, cu digresiuni filosofico-politico-sociologice, cu pasaje lirice, cu o atmosfera de spleen negru, dar, desigur, cu privelisti de un dezolant alb hibernal.

Pentru ca tot suntem la vreme de Olimpiada Alba, cronicarul de la L'Express, comentand cursa vanzarilor de carte din a doua saptamana a lunii februarie din Franta, spunea: "Precum un schior de fond nordic cucerind o victorie