„Monarhia a fost un parazit pe corpul țării noastre”, spunea Gheorghe Gheorghiu-Dej în raportul politic al Comitetului Central la Congresul P.M.R. din februarie 1948. Aceasta este, poate, afirmația care însumează cel mai bine principalele idei care au caracterizat, în primele două-trei decenii ale regimului comunist, grila de interpretare a trecutului monarhic. Instituția a fost prezentată drept o frână în calea progresului României, „o instituție cu un profund caracter reacționar” din cauza căreia țara, timp de opt decenii, nu a putut cunoaște o dezvoltare lină, naturală, spre democrație (implicit și spre socialism).
Mai mulți istorici prezintă monarhia ca fiind o „rămășiță întunecată a Evului Mediu” , perioadă care în imaginarul colectiv apare de cele mai multe ori ca o epocă a obscurantismului. Spre exemplu, potrivit lui Gheorghe Ghimeș, instaurarea regimului dinastic în 1866 a însemnat „persistența unor serioase rămășițe feudale de-a lungul orânduirii capitaliste” . Prin aceste comparații cu Evul Mediu, istoricii încearcă să sublinieze caracterul înapoiat al instituției, faptul că ea nu mai corespunde în niciun fel nevoilor unei societăți moderne (în schimb, republica ar fi o formă de stat „înaintată”). În 1958 a văzut lumina tiparului o lucrare de istorie semnată de doi ofițeri: maiorul V. Anescu și căpitanul M. Popa. Cartea, care poartă titlul foarte expresiv de Jefuirea poporului român de către monarhie, încearcă să demonstreze, în cele 152 de pagini, veridicitatea afirmației aleasă ca motto, anume ceea ce spunea Dej în februarie 1948. Autorii susțin în prefața lucrării că opera lor „contribuie la o cunoaştere mai concretă a ceea ce a însemnat monarhia pentru poporul român” și mărturisesc că „baza de documentare pentru întocmirea lucrării, în afară de izvoarele indicate în cuprins, a constituit-o aproape în întregime arhiva contabilă a fostei case regale