Lecţia răbdării, combinată indisociabil cu cea a speranţei, pare să fie vitală în programul ascensiunii noastre, pe orice plan ar fi vizată aceasta. Dar şi, în egală măsură, o temă consacrată în discursul sapienţial curent al celor care-ţi evaluează situaţia. Dispuşi să-ţi livreze sincer, din afară, axiologia pacienţei pe care ar trebui să o ilustrezi în conjuncturile ţesute de incomprehensibilul (con)curs al vieţii, prietenii, dar mai ales ne-prietenii (declaraţi sau nu) îţi şoptesc cu sfătoşenie condescendentă: „Răbdare! Trebuie să ai răbdare! Totul se va rezolva, dar în timp!“. Alţii, preocupaţi veros de propriile scheme subterane, îţi servesc, sub masca unei nobleţi ataraxice, cu aceeaşi recurenţă, povaţa despre răbdare, prevăzînd abil consecinţele amestecului tău în planurile lor. De fapt, dintre aceştia toţi, prea puţini sînt cei ale căror biografii, cunoscute îndeaproape (în sensul de story, nu de history, descris de Gérard Egan), pot proba topica respectivă la înălţimea etalată în vorbe. Şi la fel de puţini, rarisimi chiar, sînt cei care, prin conduita lor curentă, observabilă, asumă comportamental metabolismul răbdării autentice.

Fie că că îţi construieşti, cît de serios cu putinţă şi pe criterii meritocratice, o carieră, pe care o vrei performantă şi onorabilă, fie că acumulezi candid nădejdi în ameliorarea socio-economică a ţării tale (un proces labirintic şi de o lentoare exasperantă, în cazul României noastre), fie că aştepţi vremuri mai bune pentru tine, familia şi naţia ta, în toate ţi se pretinde o cvasiinfinită practică a răbdării. Chiar şi în gîndirea creştină mîntuirea vine la capătul unei răbdări de proporţii martirice, Iisus îndemnîndu-Şi apostolii să rabde „pînă la sfîrşit“ reacţiile ostile, represive chiar, ale multora dintre adresanţii mesajului evanghelic (Matei 10:22). În acelaşi sens, o altă sintagmă, poate mai rezonantă prin dram