Procesul desfăşurat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi care a fost de preferinţă fixat în cultura românească în genere prin formula "arderea etapelor", iar în cazul special al limbii prin cea a "reromanizării", a "relatinizării", constînd în adaptarea rapidă la cultura occidentală, în preluarea unor forme (cu sau fără fond), e tratat adesea sub categoria miraculosului, ceea ce exclude analiza fenomenului şi a urmărilor lui. Ruptura modernizării bruşte a însemnat totuşi şi crearea sau acutizarea unor tensiuni care au lăsat urme vizibile pînă azi. Cred că analiza lor ar fi interesantă în multe domenii ale mentalului colectiv, dar deocamdată mi se pare posibilă şi utilă mai ales din perspectivă lingvistică. Un semn al tensiunilor e chiar felul în care în lingvistica românească se foloseşte termenul neologism. Din accepţia lui "internaţională" (de "cuvînt nou"), e selectat aproape exclusiv un subdomeniu, constituit din împrumuturile moderne, culte. Desigur, restrîngerea în uz nu e lipsită de justificări: cea mai puternică e chiar faptul că în genere elementele lexicale noi sînt într-adevăr mai ales împrumuturi, şi mai puţin creaţii interne. Există însă la noi şi tendinţa de a considera neologisme chiar cuvinte care au intrat în română încă din secolul al XVII-lea, în măsura în care fac parte din sfera culturii moderne. Şi aici există o justificare acceptabilă: e vorba de termeni izolaţi, care nu au avut circulaţie şi care au fost reintroduşi în limbă şi oferiţi uzului public mult mai tîrziu (în secolul al XIX-lea). Foarte utilul Dicţionar al împrumuturilor latino-romanice în limba română veche (1421-1760), apărut în 1992, oferă numeroase exemple de termeni pe care, bazându-ne pe pura intuiţie şi fără verificarea surselor, i-am crede mult mai noi (chiar în primele pagini apar: academic, argument, armonie, atom - atestat la 1694 - etc.). Dacă prin limităril