După fiecare şoc existenţial colectiv, comunitatile, prin vocile lor reprezentative, reflexive sau prin noile sale glasuri, şi-au pus această intrebare răvăşitoare – cum a fost posibil? Revoluţii, războaie sau evenimente cu impact devastator au generat-o şi ea a cutremurat lumea in egală măsură cu faptele de care omenirea lua cunoştinţă. Invinşii sau invingătorii din războaie au trecut prin aceleaşi crize majore datorate imposibilităţii de a găsi răspunsuri.
Şi germanii şi englezii (după cel de-al doilea război mondial), dar şi americanii (după Vietnam sau 11 septembrie) au cunoscut şocul teribil al contestărilor violente ale societăţilor, principiilor, valorilor care au făcut posibile apariţia absurdului tragic in viaţa de zi cu zi a omului ce părea cu nimic vinovat de cele petrecute. "Generaţia pierdută" (de după primul război mondial), "tinerii furioşi", "beatnicii" şi "hippies" (după cel de-al doilea) sunt mişcări sociale, politice şi culturale ale imposibilităţii de a găsi un răspuns satisfăcător intrebării "cum a fost posibil?" Or, atâta vreme cât nu există un răspuns izbăvitor, logic, raţional, frustrarea se menţine, dacă nu cumva se adânceşte, furia se dirijează ca intr-o mişcare browniană spre primul atom ce se iveşte in calea ei, pentru a-şi schimba imediat parcursul intâmplător. Primii vizaţi sunt fără indoială cei mai apropiaţi care ar fi putut face ceva pentru a opri mersul tragic al lumii, indeosebi părinţii, iar mai apoi, prin extindere, intreaga lor generaţie. Răul este frica, răul este oportunismul, răul este acceptarea laşă, răul este setul de valori şi principii in care au crezut, le-au apărat, le-au susţinut cu fervoare. Răul este că au crezut că el este binele.
Căderea comunismului este, ca fenomen istoric, comparabilă cu orice eveniment care a zguduit lumea din temelii. "Lagărul comunist" – cum, intr-o ironie cu efect
