Partidul prezidenţial a transmis naţiei un semnal liniştitor: ştim deja, cu cel puţin vreo 8-9 luni înainte, cine va fii viitorul premier. Cel care, instalat la Palatul Victoria, va manevra Executivul, dându-i direcţia cuvenită, accelerând de câte ori se poate şi punând frână pentru a evita pericolele. Din prezentarea făcută viitorului premier, reiese că acesta ar fi un „şofer” de ţară mult mai bun decât cel actual.

Pe care, paradoxal, tot el l-a promovat spre o asemenea funcţie.

Theodor Stolojan se numeşte viitorul premier. Îl cunoaşteţi. Este fostul ministru al Finanţelor din Guvernul Roman. Şi-a dat demisia în urma unor neînţelegeri cu şeful de guvern, pe marginea ritmului şi specificului Reformei - o noţiune pe care, la vremea respectivă nimeni n-o stăpânea prea bine. După mineriada din septembrie 1991 şi demiterea (sau demisia) guvernului condus de şeful FSN-ului (lider naţional!), cineva şi-a adus aminte, nu se ştie de ce, de scrâşnitul finanţist. Acesta îşi făcuse deja formele ca să plece într-un stagiu la FMI. În criza născută atunci, opţiunea pentru Stolojan a părut soluţia salvatoare, mai ales că se evita o altă numire, controversată. Fostul ministru de Finanţe ajuns premier prin jocul dihoniei şi al întâmplării avea să gestioneze timp de aproape un an situaţia, pregătind alegerile viitoare.

Surprinzător, Stolojan s-a făcut remarcat - şi admirat - prin încăpăţânarea cu care a rezistat presiunilor sindicale. A rămas celebru pentru decizia de a negocia cu Cozma „până va cădea lat sub birou” şi în şirul de cedări şi concesii ce păreau fără sfârşit, el a adus o undă de speranţă că toate aceste tendinţe centrifuge ar putea fi stăpânite. A guvernat 11 luni alături de liberali, fără a face mare lucru. Ba a făcut ceva: strâns cu uşa de situaţia economică generată de guvernarea şovăielnică de până atunci, a recurs la o măsură extremă: a „naţionali