Titus Ceia Probabil ca multi dintre dumneavoastra ati vazut imaginea la televizor. Martie 2007, Las Vegas. O cladire imensa, si inalta, si intinsa, despre care cineva din off povesteste ca avea peste 1.000 de incaperi, camere, saloane, ce-or fi fost ele. Cladirea a fost construita in anii `50 sau `60, a adapostit si un cazino sau mai multe, era topul topurilor, constructia costase o cisterna de dolari.
Acum era pregatita sa dispara. Forever. S-au pus pachetele cu trotil, plastic, mx sau alte chestii explozive cu nume mai putin cunoscute, s-au pus la toate nodurile de rezistenta, la stalpisorii de rezistenta din subsol, oriunde era nevoie, toate astea pentru un scop nobil, o naruire in interior, eliberarea locului, un fel de inceput al sfarsitului combinat cu inceputul inceputului.
Nu e usor sa coordonezi o demolare de acest gen. Pachetelele, calupurile trebuie sa bubuie simultan, ca intr-un final erotic perfect, nu sunt admise calculele gresite, cuvantul cheie este precizie, o precizie in draci, ziduri absorbandu-se spre centrul pamantului, in mijlocul unui uruit care tine cateva clipe foarte lungi. In final, norul de praf care pune punct si, de ce nu, deschide viitorul.
Totul, in ansamblu, a fost spectaculos si incitant - desi nu mi s-a parut chiar asa din primul moment. Exista probabil o zona a creierului care filtreaza si apoi inregistreaza cate ceva fara constientul nostru de participare, n-am dovezi in acest sens, dar presupun ca asa e.
Toate bune si frumoase pana aici. Problema mea rezida in ceea ce a urmat. Adica, dupa un timp oarecare, mi s-a facut somn si am decis sa-mi urmez impulsul. Am adormit repede si am avut un vis. In vis mi-au aparut doua personaje, presedintele si premierul. Amandoi erau incruntati. Nu se priveau unul pe celalalt si mormaiau, fiecare in legea lui, niste cuvinte ininteligibile pline de consoane.
